Statul naţional-securist şi ura pe români | România | DW | 19.12.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Statul naţional-securist şi ura pe români

De ce-şi urăşte Dragnea poporul? De ce îi mai suportă unii partidul la butoane, în ciuda cleptocraţiei PSD, care, spre a-şi scăpa şeful de gratii, a luat statul ostatec? Şi cine şi de ce a terorizat ţara în decembrie 89?

Revoluţie la Bucureşti, în Decembrie 1989

Revoluţie la Bucureşti, în Decembrie 1989

Ce ne mai locuieşte, când dragostea ne părăseşte? Când vine iarna şi îmi amintesc de naivitatea mea de acum aproape trei decenii, când mi-am şocat şefii, cerându-le, ca tânăr reporter, să mă lase să-mi risc viaţa, spre a relata pe viu despre sângeroasa revoluţie română, mă năpădeşte un fel de frig interstelar.

Mă zgribulesc memoria şi intuiţia a ceea ce trebuie să-i fi cotropit cândva pe teroriştii "inexistenţi", cum i-a zugrăvit neobosita propagandă securistă, propaganda celor care au tras atunci în români, ucigând peste o mie de oameni. Mă îngheaţă presimţirea şi actualizarea sentimentelor care sălăşluiesc şi în urmaşii PCR şi ai Securităţii, conduşi azi de Liviu Dragnea. Oameni, din care odată evacuată dragostea de neam, îi populează dispreţul de sine, frustrarea, pizma, ranchiuna şi o ură bine ascunsă sub faldurile triumfului revizionismului istoric securist.

Sigur, strania perpetuarea la putere a PSD are şi alte cauze.  Ele rezidă parţial chiar în partidul despre care multă lume ştie nu doar că e un PCR rebotezat, dar nereformat, ci şi că-şi investeşte partea leului din timp şi resurse ca să scoată ţara din Europa şi s-o mute spre Rusia lui Putin şi Turcia lui Erdogan. Ceea ce este vădit că trădează, flagrant, interesele românilor. Înapoierea ţării nu poate fi ignorată.

Sunt prea mulţi precar educaţi, prea puţini în stare să priceapă că a-i scuti de pedeapsă pe ucigaşii din decembrie 89, ca şi pe marii corupţi, pe asasinii şi violatorii de azi, nu e doar un mod de a perpetua nelibertatea şi periclitarea omului cinstit, ca şi furtul din buzurunarul său, ci o manieră de a scuipa naţiunea cu obidă între ochi. Şi de a o condamna la moartea pe scaunul electric al dezdemocratizării.

Or, de unde ura şi fanatismul care împing naţiunea spre catastrofa înrobirii şi dezeuropenizării ei? Ce explică fatalismul incompatibil cu valorile democraţiei care se deduce din acceptarea lor?

Un rol cheie revine, în cazul românesc, unor tradiţionale strategii de supravieţuire colectivă în condiţii precare, făcând speranţa contraproductivă, iar fatalismul firesc. Altă partitură importantă în acest proces ţine de psihologia individului şi maselor, cele uşor manipulabile, naţionialist şi religios.

În rest, nimic nu pare mai uşor de machiat şi disimulat decât răul pe care omul îl face semenilor săi din ura alimentată, paradoxal, nu doar de fanatice înregimentări, ci şi de bunătatea sau nevinovăţia victimei, care, cu cât e mai puţin culpabilă, cu atât mai greu este iertată.

De aici, de pildă, inexplicabilul antiamericanism al multor germani. Cum să fie iertată o superputere ca SUA, care a salvat în mai multe rânduri Germania şi continentul pulverizat, însângerat şi întemniţat de hitleriştii care au profitat de complicitatea sau pasivitatea nemţilor de rând?

De aici şi vorba psihanalistului Zvi Rex. Potrivit căruia, ”germanii nu le vor putea ierta în veci evreilor ce le-au făcut (făptaşii victimelor lor) la Auschwitz”. De ce? Fiindcă victimele există. Şi, ca atare, sunt monumentul viu al sentimentului insuportabil al unei ipotetice vinovăţii.

Ceea ce se întâmplă la nivelul colectivităţilor se petrece şi în indivizi. Din unghiul multor legionari, sau comunişti, de neiertat nu sunt numai evreii. Ci şi poporul român. De ce? Fiindcă există. Fiindcă mai există, deşi s-a scuturat de jugul dictaturilor lor.

Prea puţin le pasă extremiştilor că au sluţit faţa României şi au îngropat-o în necivilizaţie din 1938 încoace. Indiferent dacă optează pentru extrema stângă sau dreaptă, îi execrează in corpore pe români pentru că au aderat, nesilit, la sistemul detestatelor plutocraţii. Poporul român a îmbrăţişat de bună voie valorile democraţiei şi capitalismului. Despre care cu o lună înainte de a fi debarcat, Ceauşescu declara cu siguranţa de sine a dictatorului fanatic (şi eficient) care pretinde şi se bucură de ascultare absolută, că ”românii nu se vor întoarce la el "decât când va face plopul mere şi răchita micşunele”.

Or, plopul l-a îndatorat în decembrie 89. Ca şi la Braşov în 1987, poporul nu s-a mulţumit să se răscoale acasă, la o bere. Ci, reprezentat de tineri muncitori, elevi şi studenţi a înfruntat eroic represiunea sângeroasă a statului naţional-securist, zis ceauşist. A înfruntat fără arme bâtele securiste din oraşul de pe Tâmpa. Iar doi ani mai târziu, gloanţele poliţiştilor politici din piaţa Operei din Timişoara, bătaia cruntă administrată de gorilele ministerului de interne al regimului comunist la Jilava şi aiurea, precum şi moartea bântuind străzile Sibiului şi capitalei, la umbra tancurilor armatei şi a tunurilor taburilor uslaşilor de la Universitate şi de pe bulevardele bucureştene.

În ”buna” tradiţie inaugurată de asasinii în masă de dinainte de 1944, securiştii au schingiuit decenii la rând poporul român. Şi pe măsură ce l-au rănit mai mult şi mai grav, fără ca neamul să se răzbune, ori să-i pedepsească după merit, torţionarii au prins să-l deteste din rău mai rău, ura fiind menită, cum sugerează în "The True Believer", cartea sa despre fanatism, Eric Hoffer, să-i delesteze de sentimentul propriei culpe. Or, astfel de resentimente nu dispar niciodată de la sine.

În decembrie 89, vechea ură, alimentată brusc şi masiv de spectacolul autoeliberării românilor, a ajuns la paroxism. Şi i-a orbit într-atât pe torţionari, delatori şi ucigaşi încât unii nu s-au mulţumit să refuze fie şi orice părelnică înnoire a ţării, prin puci iliescist, menit, gorbaciovist, să salveze colectivismul, făcându-l compatibil cu mileniul trei, ci şi gata de autosacrificiu întru uciderea revoluţiei. 

Profitând de confuzia generală au scos pistoale de calibru 5,6 din dotarea exclusivă a securiştilor, nu şi a soldaţilor, şi le-au zburat creierele tinerilor răsculaţi. După care au început să mintă. Că n-ar fi existat, chipurile, terorişti. În speţă ei înşişi, precum şi studenţii arabi pe care-i antrenau pentru Arafat şi Gaddafi. Şi că n-ar fi răspândit teroare şi haos, spre a se arăta de neînlocuit, spre a determina retragerea oamenilor de pe străzile cuprinse de un delir eliberator şi recapturarea de către regimul comunist a controlului asupra statului. Aşa s-a acreditat gogoaşa potrivit căreia militarii, în plin haos, s-ar fi împuşcat, pasămite, între ei. Şi, mai ales, imaginara agresiune a ruşilor împotriva ţărişoarei pe care ei, lupii, (mieluşei nevinovaţi) din USLA şi alte trupe ale securităţii ar fi apărat-o chipurile eroic.

Datorăm această verosimilă reinterpretare a evenimentelor între altele unei ample şi memorabile cercetări semnate de Andrei Ursu, Mădălin Hodor, şi Rolandt Thomasson. Una demontând documentat şi plauzibil manipulările din decembrie 89 şi de după. Cinste lor şi studiului lor riguros, lămuritor şi credibil, despre “Cine a tras în noi după 22”.

E, de bună seamă, cea mai bună lucrare pe care am avut norocul s-o citesc pe această temă. Excelentul lor text demască persuasiv mecanismele represiunii şi mistificărilor de dinainte şi de după revoluţia confiscată. Au fost şi unele şi altele menite să asigure impunitatatea, reinserţia în societate, reabilitarea şi reînstăpânirea în ţară a nomenclaturii ceauşiste şi a poliţiştilor politici din România?

Desigur. Dar au fost şi expresia urii care-i animă şi azi pe urmaşii securiştilor de ieri. Care, cu Dragnea-n cap, îşi reconstruiesc voios şi ranchiunos statul naţional-securist. Întrucât îngheţ, amintindu-mi de ei la fiecare final de decembrie, aş vota oricând expulzarea acestei luni din calendar.