Spre megacoliziunea decenţei cu ipocrizia

Nu, nu e vorba de vreo tamponare apocaliptică a globului cu un asteroid cu lună sau de alte scenarii SF. Ci de inevitabila confruntare dintre popoare sistematic prostite şi elite a căror persistenţă la putere a sfârşit prin a le hrăni speranţa că vor putea prosti pe toată lumea la infinit.

Frapantă mi se pare, în context, decenţa unei campioane mondiale de şah, precum ucraineanca Anna Musiciuc. Spre lauda ei, tânăra femeie a preferat să-şi piardă medaliile de aur decât să le apere luptând într-o ţară arabă care o forţează să-şi acopere capul cu o basma şi să iasă doar însoţită de un bărbat. Această decenţă, comparabilă cu a zecilor şi sutelor de mii de românce ieşind de un an în stradă spre a se opune demolării justiţiei româneşti, contrastează puternic cu filistinismul Europei.

Ale cărei puteri principale se alătură celor mai crunte şi sângeroase tiranii şi alianţei ruso-turco-iraniane, alianţă sponsorizând organizaţii teroriste precum Hezbollah, spre a osândi la ONU decizia firească a  Americii de a recunoaşte Ierusalimul drept capitală israeliană.

Concomitent, mai divizată decât oricând în ultimele decenii, Europa începe să dea semne de avansată debilitate. Căci în varii capitale vesteuropene se ignoră stăruitor şi democratic păgubitor mesajele antisistem ale electoratelor. Şi se confundă vrăjmaşii autentici ai democraţiilor liberale, de pildă teroriştii islamişti, corectitudinea politică şi Kim Yong Un, ori Xi Jinping, ayatolahul Khamenei sau Erdogan, ca să nu-l mai pomenim pe Dragnea, cu Trump şi SUA. 

Ori cu Polonia lui Kaczinski. Or, la marginile Europei, nu Kaczinski şi nici Trump, ci ruşii, după ce şi-au făcut de cap în varii ex-republici sovietice, îşi încordează muşchii spre a speria vestul, trimiţând către Atlantic nave şi submarine precum cel interceptat şi ”escortat” mai nou, în apropierea Regatului Unit, de marina britanică.

Proba de forţă e menită a intimida, semnalând că Rusia ar fi în stare să atace, la rigoare, mai oriunde, noduri de comunicaţii apusene importante. Şi interese transatlantice.

Şi că, după victoria sa militară, alături de Iran, în Siria, Vladimir Putin n-ar fi dispus să tolereze fără replică o eventuală înăsprire a sancţiunilor occidentale, precum şi ceea ce Kremlinul afirmă că ar considera drept ”încercuirea” Rusiei de către NATO.

În răstimp, uriaşul său aparat global de propagandă, capabil să influenţeze, zice-se, ditai alegerile americane şi referendumul soldat cu retragerea britanicilor din Uniunea Europeană, nu e, vai, în stare să explice mizilicul unei contradicţii cam jenante pentru ţarul neostalinist al Rusiei. În speţă faptul că, deşi s-ar bucura, chipurile, după cum susţine agitpropul Kremlinului, de o susţinere populară uriaşă, preşedintele îşi obligă aparatcicii din pseudojustiţia rusă să anuleze neînsemnata candidatură a unui jurist multiplu şicanat, fără putere sau partid, dar patriot şi democrat, ca Alexei Navalnîi. 

Alături de edulcorarea riscurilor teroriste, asemenea contradicţii insolubile şi insistenta vehiculare în presă şi reţele de socializare a propagandei celor mai diverse mişcări şi regimuri autoritare sau totalitare au subminat masiv încrederea multora în elite şi jurnalismul clasic.

Dezinformarea, manipularea şi consecutiva debusolare a maselor sunt un factor decisiv în convertirea lor la antidemocraţie. Căci, sub influenţa lor, resentimentarii perdanţi ai societăţilor moderne se hrănesc cu iluzia pernicioasă, potrivit căreia libertatea ar fi haos, iar revanşardele regimuri de mână forte le-ar oferi nu o sclavie nouă, ci un binevenit respiro.

Or, prea puţini, în lumea liberă, mai au răbdare să accepte duplicitatea elitelor. Iar mijloacele de comunicare moderne reprezintă şi o cale de contracarare a subminării democraţiilor prin propagandă şi dezinformare.

Dar cum să ştie precariatul dezinformaţilor şi debusolaţilor să facă uz inteligent şi selectiv de ele în scopul salvgardării egalităţii cetăţenilor în faţa legii, a libertăţii, demnităţii şi decenţei lor? N-ar fi putut românii, bunăoară, să boicoteze posturi toxice, precum Antena 3 sau RTV şi TVR, lăsându-le fără audienţă şi, deci, şansa de a mai manipula? N-ar fi putut reduce ei, astfel, la zero şansele de supravieţuire ale ipocritului regim PSD-ist condus de liberticidul cuplu Dragnea-Tăriceanu?

Simţindu-se apărat de inadecvările la provocările actuale ale unor pături largi şi a guvernelor din vest, acest regim în fond cam schizofrenic, întrucât pendulează abrupt şi delirant între stânga şi fascism, nu dă semne să-şi revizuiască ideologia totalitară pe bază de ”stat paralel”. Şi nici să-şi tempereze ameţitorul elan destructiv demontând statul de drept. 

Cât de indecent e acest regim nu e greu de probat. În frunte cu un infractor condamnat definitiv, un grup de 39 de parlamentari ai principalului partid guvnernamental, PSD, a propus nu doar legiferarea luării şi dării de mită prin interpuşi, ori eliminarea din codul penal a infractiunii abuzului de putere ci şi evacuarea din categoria faptelor de pedepsit prin lege a folosirii abuzive a funcţiei în scop sexual.

Ipocrizia ori schizofrenia şi certa lui indecenţă strigătoare la cer, vor continua, neîndoielnic, să polarizeze şi să adâncească teribilul clivaj rupând şi fragmentând societatea românească.

Încât ciocnirea acestui halucinant regim cu România decentă pare inevitabilă, chiar dacă, pe moment, megacoliziunea lor se amână din cauza resemnărilor, fatalismului şi emigrării multora, ca şi a disensiunilor, orgoliilor exagerate şi incapacităţii regretabile de a se uni a cetăţenilor celei din urmă.