Spaima atavică faţă de dezmembrarea corpului colectiv

Problema de fond nu a fost nici până azi discutată. De ce are nevoie România de bicameralism? Preşedintele Traian Băsescu nu a contribuit nici el la această dezbatere căci, în ciuda a ceea ce se crede, el nu a combătut niciodată modelul bicameral. Aici se ascunde viciul logic: Băsescu a combătut modelul actual, care poate fi caracterizat pe bună dreptate ca un sistem dublu monocameral. El nu s-a raportat însă la bicameralismul veritabil, acela care oferă camerelor funcţiuni diferite. De aceea a şi fost uşor să convingă într-un simulacru de referendum: orice om de bun simţ preferă, desigur, un model monocameral, unuia care dublează camerele inutil.

Dar dacă s-ar fi confruntat două modele bine argumentate: monocameralismul preşedintelui cu bicameralismul întemeiat pe diversitatea regiunilor? Aici se află însă şi marea slăbiciune a USL şi a UDMR şi a altora care susţin modelul bicameral. Militanţii acestor partide nu au argumentat îndestul. Au fost leneşi şi s-au bazat pe faptul că vorbele preşedintelui ar putea fi copleşite prin tăcere.

Am constatat însă că o tăcere masivă (asa cum poate fi caracterizată absenţa dezbaterii) nu reuşeşte să copleşească câteva cuvinte clare. Argumentele preşedintelui s-au auzit limpede şi au fost larg receptate, căci ele evoluau pe un fundal confuz. Bicameralismul era susţinut ca un reflex politic vechi, ca o ”tradiţie”, ca o conduită dirijată de „bulbul rahidian” al societăţii şi nu ca o politică elaborată conştient la etajul cel mai înalt al conştiinţei politice. A fost suficient un strigăt elementar, aşa cum a fost sumara argumentaţie a preşedintelui, pentru ca naţiunea să iasă din starea de reflex condiţionat şi să urmeze apelul, convingător doar prin stridenţa lui.

De aici nu reiese desigur că un vechi reflex, o cutumă - chiar şi nesupusă de multă vreme unei reexaminări critice - ar fi neapărat rea. Ea poate fi bună, dar trebuie să fie scoasă din subsolul subconştientului politic şi reasumată ca o politică raţională. Altfel se degradează, devine tic golit de orice conţinut. Bicameralismul românesc din 1991 încoace a fost într-adevăr un tic şi ceva ar trebui să se schimbe. Preşedintele Băsescu nu pare animat de intenţii bune, aşa cum reiese din stilul intrigant şi încărcat de resentimente („Cred că pe undeva, pe dedesubt, e o înţelegere murdară”), dar acest lucru cade pe planul al doilea. El provoacă majoritatea politică să-şi argumenteze mai bine modelul pe care îl susţine.

Şi care este acesta? Să începem cu răspunsul UDMR-ului. Reprezentanţii maghiarilor au susţinut întemeierea unei camere a regiunilor, dar intimidaţi de spiritul public din România, foarte ataşat de modelul centralist, nu au dus argumentaţia până la capăt. Rezultatul a fost un fiasco: mai mult de jumătate din electoratul de etnie maghiară a votat la referendumul din 2009 în favoarea monocameralismului. Explicaţia nu e simplă. În orice caz s-a vădit cel mai clar în cazul maghiarilor că oamenii nu ştiau bine ce votează şi că referendumul s-a bazat pe o largă manipulare. Dacă nici ungurii nu îşi doresc autonomie, atunci cine îşi mai doreşte? Or, ceea ce nu a fost limpede din cauza dezbaterii împiedicate, a fost că bicameralismul merge, mână în mână, cu o mai largă autonomie a provinciilor. Ungurii de rând nu au înţeles bine acest lucru. Aşa se face că Traian Băsescu „prietenul secuilor” cel care îşi petrece mereu câteva zile pe vară pe lângă Balvanyos, a reuşit cu o remarcabilă viclenie politică să-i determine pe maghiari să voteze exact împotriva lor înşile.

Dar liberalii, dar social-democraţii? Ce model de bicameralism profesează? Aici subiectul e şi mai înţelenit: PSD, PNL, dar şi PDL şi toate celelalte grupări etnic româneşti se despart cu greu de modelul administraţiei centraliste impus încă de la 1918. Dacă stă cineva să cerceteze numai o clipă începuturile politice ale unirii Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu Regatul României va descoperi că iniţial fiecare provincie aspira la un statut distinct şi la o oarecare autonomie. Ulterior însă modelul guvernării unitare de la Bucureşti s-a impus şi nu e deloc lipsit de semnificaţie că uneori „naţionalii” lui Iuliu Maniu visau la republică şi ameninţau că vin în marş de protest la Bucureşti. Comunismul care a ucis programatic diferenţele regionale prin marile şantiere şi prin migraţia internă dirijată de la cel mai înalt nivel al partidului, nu a făcut decât să consolideze modelul centralist.

De aceea, la 1990, naţiunea era incapabilă să mai gândească în termenii regiunilor istorice şi se pare că şi astăzi e aproape la fel. Am văzut cu toţii un studiu realizat pentru ministrul Liviu Dragnea de o echipă de sociologi care pleda pentru amestecarea protestanţilor cu ortodocşii şi, în subsidiar, a ungurilor cu românii, căci în opinia lor, acest melting pot ar fi mai favorabil dezvoltării. Este evident că nu e nicio ştiinţă, ci doar o ideologie binecunoscută a stângii aflate cel mai la stânga. Dar această ideologie vine în ajutorul celeilalte ideologii mai puternice, aceea a centralismului naţional. Sunt alianţe viclene care vin deopotrivă să se opună realităţii istorice şi să o şteargă în numele progresului.

Aşadar care este bicameralismul PNL şi cel al PSD? Aceasta este întrebarea. Preşedintele Traian Băsescu nu are din păcate planuri luminoase (dacă le-ar fi avut, discursul său ar fi mai puţin încărcat de insinuări perfide), dar provocarea lui trebuie să fie primită. Politicienii majorităţii trebuie să clarifice modelul bicameral şi să arate clar funcţiunile şi avantajele sale şi mai ales să nu se teamă de consecinţele lui. Pentru că aici este problema: PSD şi PNL par, cel puţin la prima vedere, să se teamă că un adevărat bicameralism, (care nu ar mai putea fi gândit altfel decât ca o cameră a regiunilor) ar duce autonomia regională mai departe decât şi-ar fi dorit.

Dacă vor ezita, dacă vor trata subiectul cu speranţa că apatia publică va rezolva lucrurile de la sine, vor pierde. Pentru că preşedintele are de partea sa nu doar o imagine mai convingătoare în simplitatea ei elementară, ci mai ales spaima atavică faţă de „dezmembrarea” corpului colectiv.