Socialismul dezlănţuit şi bătaia pe diplomaţia germană

UPDATE: Martin Schulz a anunţat că renunţă la funcţia de ministru de externe.

---

Cum va arăta, în aceste condiţii, politica externă a Berlinului? Îndârjită, ca mânia care s-a înstăpânit în Germania? Furia maximă îi dezbină pe moment nu doar pe tinerii social-democraţi de şefii lor certaţi pe posturi şi sinecuri. O iritare nu mai puţin notabilă animă şi baza creştin-democrată, disociind-o tot mai clar de şefa CDU, Angela Merkel, singura din partidul ei care, după 12 ani la cârmă, şi-a rezervat şi pe viitor dreptul la o funcţie importantă în guvern. Preţul acestei perpetuări la butoane?

Concesii peste concesii făcute amicilor ei social-democraţi, cu care a guvernat în ultimii ani, preluându-le fără jenă, populist, programele, revendicările şi corectitudinile politice. Aşa s-a iscat la dreapta partidului şi a electoratului ei o obidă suficientă să declanşeze chiar şi în disciplinata şi obedienta Germanie, a cărei loialitate faţă de şefi poate trece drept proverbială, o veritabilă revoluţie conservatoare. Una, fără precedent, în istoria Germaniei federale. Răzvrătirea s-a soldat nu doar cu ascensiunea populismului AfD, ci şi cu înfrângerea categorică, în alegeri, a ceea ce decenii la rând fusese o confortabilă majoritate de stânga. Austeritatea, menită să menţină competitivitatea economică a ţării şi, mai ales, neîncrederea într-o clasă politică germană decredibilizată de divorţul ei categoric de temerile de depeizare a naţiunii, sfârşiseră prin a schimba radical starea de spirit în popor.

Părea deci să fi venit timpul să i se facă suveranului pe plac. Să se formeze, aşadar, un nou guvern, conservator. Unul economic reformist şi liberal, în spirit creştin-democrat, doar uşor ecologist şi net mai sever decât în trecut în materie de refulare a presiunii imigraţioniste, spre a se  aplana frica de înstrăinare a naţiunii. Ei bine, germanii au obţinut, în final, invers decât au vrut şi au cerut la urne. Li s-a dăruit stângismul dezlănţuit al unui guvern social-democrat impenitent. Unora le pare chiar că e mai socialist, în ciuda prezenţei la timonă a şefei CDU, decât toate cabinetele de care a avut vreodată parte ţara, inclusiv în epocile Brandt ori Schmidt.

Iar toate acestea, într-o epocă în care, cu excepţia PSD-ismului românesc de tip penal, cu infractorul Liviu Dragnea în frunte, stânga socialistă şi social-democrată s-a văzut debarcată ori apune, irepresibil, pretutendeni de vreme ce nici în Zimbabwe n-a mai avut răbdare cu Robert Mugabe. Lumea s-a desprins de mult de socialismul unor figuri triste, sau, după caz, groteşti prin insaţiabila lor poftă de putere, cuplată cu exces de marxism şi crasă incompetenţă administrativă şi diplomatică, de tip Obama, Hollande, Renzi, Chavez sau Maduro.

Ce fac toate acestea cu credibilitatea establishmentului politic german nu e greu de ghicit. Dar elita berlineză nu s-a rezumat la atât. Continuă să zdrobească în veselie temeiul încrederii în ea. Drept e, că ar fi greşit să i se atribuie ultramaleabilei cancelare întreaga răspundere pentru această involuţie germană, o simultană coborâre în subsolul politic şi al unei Europe în degringoladă nu doar prin Brexit, ori insolenţa populismelor de tip pesedisto-maghiaro-polonez.

 O parte substanţială a vinovăţiei pentru desfiinţarea durabilă a culturii politice democratice în Europa va trebui să li se atribuie în mod cert liderilor social-democraţi. Care, sub Sigmar Gabriel au încasat-o la voturi an de an, din pricina îmbrăţişării lor până la sufocare, marca Merkel, astfel încât, bătuţi măr de prea multe ori, l-au implorat pe un tovarăş expirat la Parlamentul European să le preia conducerea. Martin Schulz a zis mersi şi s-a-nfoiat spre a mai băga apoi, o dată, în alegeri, SPD-ul în pământ. Apoi s-a jurat că nu mai face o alianţă cu creştin-democraţii. Şi că, în veci pururi, nu va prelua un portofoliu într-un guvern Merkel până ce partidul său nu se va regenera. Acum însă l-ar fi vrut, după ce, văzând că-şi ia jucăriile şi fuge, cancelara îl pârâse la preşedinte. Care-i datora  liderei CDU şefia statului. Aşa că prezidentul se revanşase, luându-l la refec pe fostul său tovarăş de partid. Momit cu un viitor în diplomaţie, Schulz se răzgândise, după ce preluase şefia SPD în schimbul promisiunii de a-l lăsa pe predecesorul său, Gabriel, să rămână ministru de externe.

Or, în această funcţie, Gabriel nu făcuse decât gafe. Îi iritase pe americani, inclusiv, inutil, în locul unei abţineri, la ONU, printr-un vot negativ al Germaniei împotriva deciziei preşedintelui Trump de a respecta democraţia şi a consfinţi hotărârea Congresului de mutare a ambasadei SUA la Ierusalim.

Îi supărase pe israelieni, calificându-l drept ”prieten” pe liderul OEP, Abbas, care îi finanţează cu pensii grase pe teroriştii palestinieni, autorizează dfiuzarea, pe bani europeni, a unor manuale doldora de antisemitism şi îi numise pe israelieni ”colonialişti”, refuzându-le dreptul la un stat propriu.

În schimb, replicase moale sau deloc infamiilor antidemocratice ale unor regimuri islamiste, precum cel de la Teheran. Toate acestea, circumstanţă agravantă, îi sporiseră popularitatea.

Acum e însă foc şi pară. Dar nu pe terţi. Ori pe Dragnea. Ci pe ”sceleratul” său tovarăş, Schulz. Căci cel care ar fi dorit să fie succesorul său la cârma SPD  şi-ar fi încălcat făgăduiala de a-l lăsa pe el, Gabriel, şef al diplomaţiei. Gabriel se crede pesemne înzestrat cu drepturi superioare celor revenind germanilor înşelaţi pe bandă rulantă de promisiunile neonorate ale mai marilor de la conducere.

Cât priveşte diplomaţia, sub Schulz politica externă a Germaniei ar fi avut toate şansele să fie pe mâini la fel de bune ca în trecut. Ca preşedinte al PE, demnitarul social-democrat numise „inspirantă” o alocuţiune antisemită a lui Abbas din genul celor medievale, acuzându-i pe evrei de otrăvire a apelor palestiniene. Nota de plată pentru politicianism? La următoarele alegeri.