Soarta industriei de apărare

Guvernul a adoptat o măsură pe care opoziţia nu a contestat-o şi nici nu o va contesta: a şters datorii de peste un miliard de lei din conturile unor fabrici de armament. Potrivit ministrului Constantin Niţă: ,,urgenţa unor astfel de măsuri este dată şi de actualul context regional geopolitic, care impune întărirea capacităţii de apărare a României prin acţiuni imediate de redresare economico-financiară a acestor operatori economici”.

Situaţia încordată dintre Occident şi Rusia pe tema Ucrainei a permis Guvernului să invoce acele prevederi europene care îngăduie statelor membre să facă derogări de la regulile obişnuite cu scopul protejării siguranţei naţionale. Au fost cuprinse în această măsură exclusiv societăţile cu capital integral de stat.

Anterior, primul-ministru anunţase o creştere a bugetului pentru apărare care ar putea fi corelată cu lansarea unor comenzi pentru industria graţiată. De fapt ştergerea datoriilor ar fi doar o jumătate de măsură, căci datoriile s-ar acumula din nou şi în câţiva ani s-ar ajunge la aceeaşi situaţie. În principiu aceste fabrici sunt nerentabile, dar ele au fost întreţinute în primul rând din considerente de prudenţă militară. Din acest punct de vedere nu există nicio controversă în politica românească. Toate guvernele de dreapta sau de stânga au menţinut în funcţiune anumite capacităţi productive ca simplă măsură de precauţie. Războiul este o posibilitate cu probabilitatea foarte mică, dar nu imposibilă. A funcţionat însă şi presiunea morală a militarilor care i-au acuzat pe guvernanţi de iresponsabilitate şi trădare de patrie, aşa încât nimeni nu a îndrăznit să închidă fabricile de armament cu toate că ele costă foarte scump după cum arată măsura guvernamentală recentă.

Chiar şi aşa guvernanţii au fost acuzaţi cu insistenţă în ultimii 10 ani că abandonează industria de apărare şi că preferă proiecte frivole, căci în realitate numărul angajaţilor din aceste societăţi a scăzut în mod constant. Motivele sunt cunoscute: reducerea bugetelor destinate înzestrării, embargoul instituit de Occident împotriva unor ţări care importau arme din România şi nu în ultimul rând tehnologia depăşită. Multe dintre aceste capacităţi folosesc încă vechi licenţe sovietice, ceea ce le orientează inevitabil către aşa-numitele pieţe tradiţionale.

Momentul actual poate reprezenta un mic impuls pentru industria de apărare, dar în realitate fără un proiect ambiţios de modernizare mai devreme sau mai târziu se va ajunge în acelaşi punct: datorii mari, lipsa comenzilor şi perspectiva sumbră a lichidării. E adevărat şi faptul că printr-o extincţie lentă, întins pe o durată mare de timp şocul nu va fi la fel de dureros ca o restructurare.

În termeni radicali, România fie va investi în proiecte de anvergură, fie va ajunge încetul cu încetul să renunţe aproape complet la propria sa industrie de apărare. Iată încă o mare dilemă care se adaugă altora cel puţin la fel de presante. Realitatea este că România se află în fiecare zi în faţa unor alegeri dificile pe care, evitându-le, nu face decât să permită timpului să ia decizii în locul ei.