Sfârșitul unei campanii care nu a început niciodată | România | DW | 07.11.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Sfârșitul unei campanii care nu a început niciodată

Se apropie de sfârșit în România o campanie electorală extrem de anostă, mai anostă probabil decât majoritatea celor de până acum.

Duminică se va pune ștampila pentru alegerea președintelui. În realitate, cu excepția unor grupuri mici de susținători devotați, toată lumea care refuză absenteismul și neimplicarea se va duce la vot să răzbune, într-un fel sau altul, ultimii aproape trei ani. Este vorba despre acea perioadă explozivă social, în care România a trăit pe marginea unui război civil între grupările aliate ale corupției organizate ajunse la butoanele puterii ca urmare a indiferenței votanților și o societate civilă pe neașteptate activată în siajul unor tragedii și al mârșăviilor legislative puse la cale de clientela dosarelor anticorupție.

De altfel, societatea civilă este și singura care a dat ceva ton în această campanie. A cerut politicienilor implicați și staffurilor acestora să dea seamă față de cei cărora le cer votul. S-a lovit însă de un zid al tăcerii. Bun, e clar, nici un candidat nu vrea să transpire prea tare și nici să cheltuie tot bugetul de campanie pe care îl obține de la stat și pentru care, spune legea, nici măcar nu trebuie să dea socoteală. În general, staffurile cam știu pe ce alegători mizează și speră cel mult să adauge grupuri dezertate din alte tabere. Așteaptă greșeala adversarului, cum se spune în fotbal. În lipsa unor mesaje solide, candidații jonglează cu clișee. Aceleași, de la o campanie la alta, indiferent de miza votului, de funcțiile pentru care se candidează. Sunt promisiuni neonorate de la un ciclu electoral la altul, ca o moștenire politică sacră, și care au secătuit încrederea alegătorilor. Prin urmare, nici efortul echipelor de campanie nu este prea mare – cu sau fără, scorul electoral crește sau scade irelevant. De ce să cheltui inutil bani care pot servi partidului în alte scopuri, mai târziu?

Candidații cu multă vizibilitate și-au construit profilul pe monoloage rostite departe de adversari și pe dueluri „by proxy”, prin intermediari și prin false teme. Ceilalți au fost mai degrabă apariții exotice. Sunt 14 pretendenți în total. Pe unii îi propulsează statusul și afilierea politică. Pe alții, dimpotrivă, aceste criterii îi dezavantajează.

În primul caz, cel mai bun exemplu este chiar șeful statului în exercițiu. Îl susține cel mai popular grup politic al momentului, liberal-conservatorii, și a folosit multe din atributele funcției pentru a se face simțit în scenă. De altfel, președintele lasă impresia că nici măcar nu simte povara campaniei. Își ignoră majoritatea adversarilor, pe unii pentru a nu-i ostiliza înaintea următoarelor alegeri, locale și parlamentare, de anul viitor, pe alții pentru a nu le oferi mai multă vizibilitate decât reușesc ei înșiși să adune. Mai degrabă, Klaus Iohannis pare să bată dincolo de acest episod electoral: pare să-l intereseze deja sfârșitul celui de-al doilea mandat prezidențial, când, cu un eventual punctaj extern suficient de bun, s-ar putea trezi curtat de instituții internaționale cum ar fi Consiliul European sau NATO pentru o funcție reprezentativă.

Principalul contracandidat al lui Iohannis în cursa prezidențială ar fi trebuit să fie Viorica Dăncilă, premierul social-democrat, demis chiar înaintea alegerilor prezidențiale în urma unei moțiuni de cenzură. Șefa partidului-stat care a patronat administrația din România în ultimii 30 de ani, fie prin control legitim, fie prin căpușe, are aceleași cărți ca și Iohannis: funcția și partidul. Dar îi sunt, ambele, potrivnice. Își va plăti electoral falimentara guvernare din ultimii aproape doi ani și, bonus, pe cea a celor doi premieri din primul an al acestui ciclu electoral. În plus, candidatura lui Dăncilă va fi și decontul deraierilor grave de la valorile europene comise de formațiunea cu etichetă socialistă și comportament național-populist, care, după ce a câștigat cu scor de maidan precedentele alegeri parlamentare, a orbit în exercițiul furibund de a măcelări justiția, în interesul șefului de partid și a camarilei sale.

Ce ar putea lăsa în urma sa actuala campanie electorală este primul tur de balotaj pentru prezidențiale în care, la trei decenii de la prăbușirea dictaturii ceaușiste, nici unul dintre candidați nu provine din tabăra care a moștenit fostul partid unic. Există, în acest sens, o mobilizare tacită a unei părți de electorat dezamăgită de oferta politică: mulți alegători să îl voteze în primul tur pe tânărul și nu foarte experimentatul Dan Barna, candidatul unei mișcări politice născute din nevoia de a concretiza nemulțumirile civice ale ultimilor trei ani – alianța dintre Uniunea Salvați România și partidul Plus, condus de liderul grupului Renew Europe din Parlamentul European, Dacian Cioloș. Are și Barna grupul său de susținători credincioși. Dar va trebui să mulțumească pentru scorul din primul tur în special celor care îl vor vota pentru că nu vor să vadă un pesedist în turul de balotaj.

Mai sunt, în cursa prezidențială, și candidați al căror singur scop este de a-și asigura o oarecare liniște financiară temporară de pe urma subvențiilor oferite de stat competitorilor – una dintre multele anomalii ale legislației electorale din România. Și mai sunt cei aruncați în luptă pentru a tracta partide, pentru a le menține în zona vizibilității înaintea alegerilor ce urmează. Miza celor două confruntări la urne de anul viitor este o plasare cât mai aproape de rezervorul bugetar, secătuit în ultimii trei ani în care guvernele PSD au livrat populism pe bandă rulantă, s-au împrumutat peste puterile economiei și au folosit profitul realizat de mediul de afaceri pentru a-și fideliza electoratul activ, ignorând investițiile și proiecțiile de dezvoltare. Acesta este biotopul în care s-a instalat anticipat, cu patru zile înainte de scrutinul prezidențial, noul guvern minoritar, condus de liberalul Ludovic Orban. Pentru a putea guverna cu rezultate vizibile în anul dinaintea alegerilor parlamentare, noul Executiv nu va putea evita creșterea deficitului bugetar dincolo de pragul european de trei procente. Aflat în fața unor soluții imposibile, PNL și-a asumat riscul de a reclădi din nimic scorul electoral al adversarilor politici de la PSD. Și nici măcar nu e prima oară când post-comuniștii români cedează comanda navei când naufragiul este inevitabil, după care dau vina pe matrozi. Consecințele s-au văzut după 2016. Iar „mai rău nu se poate” este, în România, doar un episod de tranziție.