Sentimentul alterat al patriei

Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie a realizat în vara aceasta un sondaj mai puţin obişnuit, dedicat acelor lucruri pe care educaţia recentă le ignoră cu aroganţă: sensul vieţii, Dumnezeu, moarte, patrie, sacrificiu şamd.

Desigur sociologul are alibiul cunoaşterii obiective şi nu este nevoie ca el însuşi să manifeste atracţie pentru aceste subiecte. El se poate ascunde în spatele măştii antropologului care îşi studiază cu lupa „primitivii”. În orice caz, un anumit aspect al cercetării are deopotrivă o mare relevanţă politică.

Întrebarea sună aşa: Credeţi că merită să vă riscaţi viaţa pentru: ţară, viaţa unui membru al familiei, viaţa altei persoane, dreptate, libertate, pace, religie, altceva?

Şi iată răspunsurile: 95% din cei chestionaţi răspund că merită să-şi rişte viaţa pentru un membru al familiei, 85% pentru libertate, 79% pentru dreptate, 75% pentru religie, 71% pentru viaţa altei persoane. Luate în sine aceste răspunsuri foarte „idealiste” sunt greu de interpretat, dar ele dobândesc relevanţă prin comparaţie. Iată ce răspund aceiaşi oameni cu privire la ţară: 48% spun că merită să-ţi rişti viaţa pentru ţară, iar 49% că nu merită să o faci. Mai mult de jumătate din cetăţenii români sunt, aşadar, de părere că patria nu merită nici un sacrificiu şi nici un efort.

Ar trebui să admitem că răspunsurile acestea sunt consonante cu o întreagă realitate socială şi politică, caracterizată de neglijenţă faţă de domeniul public, egoism şi corupţie, delăsare, lipsa proiectelor naţionale, dorinţă masivă de emigrare, autodepreciere şamd. Exploatarea de la Roşia Montană, de exemplu, arată prea bine cum balanţa tinde să încline în favoarea interesului egoist în dauna unor considerente mai generale, cum profitul personal poate prea bine să adoarme toate scrupulele, cum prezentul imediat prevalează în faţa viitorului. E doar un caz care exprimă în efigie o conduită aplicabilă peste tot şi în toate domeniile.

Totuşi problema aceasta are şi o altă dimensiune. Observaţi că, în proporţie covârşitoare, cetăţenii români de astăzi consideră că merită să facă scarificii pentru libertate, dreptate, pace, religie. Or, în accepţia sa ideală, patria îşi merită numele atunci când asigură cetăţenilor ei libertate, dreptate şi pace. Patria fără libertate şi dreptate devine o circumstanţă opresivă, un accident nefericit.

Ne găsim aşadar într-o situaţie complicată care seamănă prea bine cu un cerc vicios. Cetăţenii români resimt în mare măsură aproximaţia în materie de libertate şi justiţie şi decid în sinea lor că ţara nu le oferă ceea ce le promite mereu demagogic şi că sunt invariabil deposedaţi de ceea ce li se cuvine. În sinea lor cetăţenii români îşi abandonează ţara chiar continuând să trăiască în ţară. Ei preferă să cultive propria proximitate, în dauna interesului general care îşi pierde adevărul, fiind perceput ca simplă ideologie. Dar câtă vreme cetăţenii înşişi au abandonat efortul îndreptat către scopurile colective, câtă vreme chiar ei prin egoismul şi indiferenţa lor sporesc precaritatea justiţiei şi contribuie la limitarea libertăţilor, patria nu poate deveni mai bună decât este. Politica se nutreşte din pasiunea civică pe care o investesc oamenii, iar ţara este rezultatul politicii.