Scrutinul britanic, istoric punct de cotitură pentru Europa | Europa | DW | 13.12.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Europa

Scrutinul britanic, istoric punct de cotitură pentru Europa

Alunecarea de teren de care au profitat conservatorii britanici nu înseamnă doar Brexit. Ci şi o reaşezare tectonică a politicii europene.

Pentru eurosceptici e un triumf istoric. Pentru eurocraţi, un seism de proporţii. La 12 decembrie a învins, categoric, Boris Johnson, omul pe care stânga europeană l-a demonizat copios, refuzând ferm să-l scutească de calificative dezonorante. Or, ”mincinosul” şi ”populistul” ”Trump britanic” şi-a impus fără probleme sloganul. A cerut rapida ”înfăptuire a Brexitului” şi-a obţinut o clară majoritate parlamentară. Va urma deci o relativ grabnică transpunere a divorţului de Europa.

Îndelung amânată de o stângă laburistă indecisă şi de liberal-democraţi din ce în ce mai puţin liberali şi democraţi, de vreme ce, laolaltă cu naţionaliştii scoţieni, s-au decis s-o torpileze, deşi fusese hotărâtă democratic, prin referendumul din 2016, această despărţire nu va fi uşoară. Se va realiza prin voinţa unei naţiuni polarizate, obosite de interminabila tergiversare şi ceartă, dar care chiar se vrea suverană şi a premiat, ca atare, programul clar şi optimist al unui premier temerar, care porneşte cu îndrăzneală, nu însă fără atuuri în cărţi, către un viitor incert.

Modul în care se va configura acest viitor va depinde în mare măsură de maniera în care se vor reaşeza, după cutremurul britanic, plăcile tectonice ale politosferei europene şi occidentale. Boris Johnson a izbutit incredibilul, unindu-şi partidul conservator care se afla pe punctul de a se dezintegra. Dar va izbuti el oare să-i unească şi pe britanici? Date fiind obstrucţiile scoţiene, nu-i sigur.

Net mai grea e, de acum încolo, misiunea opoziţiei. Al cărei destin e mai incert decât oricând. Vor înţelege oare stânga britanică şi cea europeană întreaga dimensiune a dezastrului care s-a abătut asupra lor? Vor pricepe oare că extremistul şef al laburiştilor, Jeremy Corbyn, e mai degrabă un simptom decât întreaga cauză a catastrofei? Vor interioriza ele că omul care şi-a transformat partidul laburist într-un bastion anticapitalist şi antisemit, dacă nu şi filoterorist, nu poartă singur toată vină pentru erodarea galopantă a popularităţii şi încrederii în progresism? Îşi vor asuma ele lecţia acestei erodări a simpatiilor, care, departe de a provoca doar în Regatul Unit un cataclism la urne pentru adversarii conservatorilor şi neoliberalilor, riscă să reducă la insignifianţă politică şi socialismul britanic şi social-democraţia continentală? Va înţelege stânga Occidentală că nenorocirea laburiştilor nu e decât indiciul bolii care o macină pretutindeni, determinând-o, inclusiv peste ocean, să se prefacă în bază a năzuinţei către un trecut comunist, pe care naţiunile europene îl refuză cu oroare?   

Dacă englezii s-au pronunţat atât de categoric pentru Boris Johnson, deşi o parte covârşitoare a presei apusene l-a calificat constant drept neserios, populist şi mincinos, victoria sa e şi un vot de blam la adresa celei de-a patra puteri. În fine, succesul său reprezintă un eşec de mari dimensiuni pentru bună parte din elita politică şi culturală britanică şi continentală. Această elită a greşit grav. A refuzat reforme de piaţă. Apoi a derapat teribil, în 2015. Când, sub conducerea Angelei Merkel şi a şefului Comisiei Europene, Juncker, Europa s-a văzut lăsată fără acordul de la Dublin, dar cu porţi larg deschise unei migraţii necontrolate, înspăimântând populaţiile europene. 

Apoi, aceeaşi elită a făcut totul, în ultimii trei ani, spre a susţine prezumţia infailibilităţii şi a lipsei de alternativă politică şi economică a UE, alimentând, în acest scop, din răsputeri, panici şi angoase menite să anuleze decizia democratică a britanicilor. Greu de speriat, la istoria ei, majoritatea celor din urmă o adoptase în 2016, nu doar din pricina minciunilor unor Johnson şi Farage, ci şi în reacţie la erorile de anvergură ale elitei politice europene. Care şi-a continuat seria de inadecvări negociind cu Londra un tratat oneros, de speriat alţi potenţiali eurosceptici, dar acceptat în pofida intereselor naţionale de către fosta şefă de guvern britanic, Theresa May, astfel încât şi acest premier pro-european şi-a semnat, ca David Cameron înaintea ei, documentul propriului faliment politic.

Din toate acestea nu rămâne în urmă decât o enormă deziluzie. Şi un al doilea referendum, sub formă de scrutin legislativ, final de cacealma în care Europa a pierdut definitiv Regatul Unit. Care, odată eliberat de impuneri cu substrat ideologic, s-ar putea restructura, încheia acorduri de liber-schimb cu SUA şi reface economic mai grabnic decât au prezis Casandrele de serviciu. 

Oricum, nu s-a dus încă totul pe apa sâmbetei. Şocul deznodământului alegerilor britanice s-ar putea dovedi şi pentru europeni tămăduitor. La Londra, haosul a luat sfârşit aşa cum, în final, epuizaţi, au vrut şi britanicii şi guvernele europene. Un duh al realismului, al echilibrului şi al reformei substituindu-se smintelilor, tentaţiilor extremiste şi ideologizărilor socialist-ecologiste ale ultimilor ani ar putea purta Marea Britanie şi Uniunea Europeană către o foarte dezirabilă reapropiere.

Negocierea unui acord de liber-schimb într-un an, în conformitate cu promisiunile lui Johnson, pare un deziderat pe cât ambiţios, pe atât de puţin realist. Dar n-are vreo alternativă mutual avantajoasă, fiind deci, până la urmă, singura opţiune viabilă în viitoarele raporturi britanico-europene. Caz în care, ceea ce a început ca o greşeală monumentală, s-ar putea transforma într-o şansa istorică.