Scriitorul de azi, o celebritate doar între prieteni

În anii „obsedantului deceniu“, figuri precum Dan Deșliu, care a comis celebrele versuri „Clipă, stai, oprește-ți zborul! / Se prăvale compresorul“, și împreună cu el o pleiadă întreagă de autori de sonete închinate regimului comunist s-au bucurat de beneficii materiale și politice uriașe, precum și de admirația unei populații îndoctrinate de sistem.

În zilele noastre scriitorii, cu puține excepții, nu mai au nici prestigiu, nici mijloace materiale care să le permită să trăiască din scris. Același lucru se aplică, de fapt, artiștilor în general. Ancheta jurnalistică de față caută răspunsuri din partea mai multor scriitori, intervievați în mod aleatoriu.

Mircea Mihăieș – scriitor, critic literar, profesor universitar la Universitatea de Vest din Timișoara, redactor-șef al revistei „Orizont“:

Trebuie să definim ce înseamnă statutul scriitorului. Dacă ne referim la valoare, aceasta este stabilită de critici literari, de profesori universitari, de cititorii profesioniști. Dacă ne referim la imagine, aici putem aduce multe exemple de scriitori care au cunoscut și celebritatea publică, de la George Bernard Shaw, ale cărui vorbe de spirit erau citate în toate cafenelele, așa cum cu câteva decenii în urmă erau citate și cuvintele lui Mark Twain sau cele ale lui Oskar Wilde.

Lucrul ăsta se întâmpla și la noi, unde exista o adevărată cultură a cafenelei și care era capabilă să creeze peste noapte celebrități.

DW: Unde mai e boema de altădată, din vremea lui Labiș, de pildă, sau mai târziu din vremea lui Nichita Stănescu?

Mircea Mihăieș: Boema s-a cam retras acasă, pentru că această prezență publică presupune cafeneaua, restaurantul, bodega, presupune prezența unor admiratori, a unor oameni capabili să guste vorba de spirit.

În clipa de față a dispărut boema. De ce? Pentru că boema artistică este legată indisolubil de un statut anume al artistului. Numai într-o lume în care cuvântul, imaginea, în genere creația artistică contează, lucrurile care țin și de biografie au șanse să atingă un număr mare de spectatori, auditori, de cititori.

DW: Nu ține asta și de faptul că românii nu mai citesc?

Mircea Mihăieș: În ultimii 32 de ani numărul cititorilor a scăzut dramatic. Toate statisticile indică plasarea noastră pe un rușinos loc ultim sau din când în când penultim în Europa. Evident, acest lucru este legat de decăderea sistemului de învățământ. Educația este cea care poate să salveze o țară sau să o distrugă. Or, atâta vreme cât orele de limba și literatura română sunt predate de oameni fără vocație, rezultatele nu pot fi decât acestea.

Pe de altă parte, foarte mulți dintre profesori nu citesc absolut nimic. Pentru mine, cel mai revoltător exemplu e clipa în care m-am scârbit de clasa din care fac parte, clasa profesorilor, când în urmă cu vreo zece ani unul dintre guverne a dat așa-numitele tichete pentru cărți. Având prieteni librari, mi-au spus că în foarte multe cazuri veneau profesori care le cereau bonuri pentru a-și deconta acei bani.

Pentru mine asta a fost o demisie fundamentală. Mi-am dat seama că acești oameni, foarte mulți, nu merită denumirea de dascăli.

Ioan Buduca – scriitor, critic literar și jurnalist:

În fiecare toamnă, editurile din Franța trimit în librării în jur de patru sute de romane noi. Nici jumătate dintre acestea nu-și acoperă cheltuielile de producție. Atunci? Statul subvenționează o parte din cheltuieli în cadrul unui program național de susținere a literaturii franceze contemporane. Dar autorii? Cei mai mulți nu au parte de vânzări care să le aducă drepturi de autor consistente. Ei beneficiază de un alt program: burse pentru creația literară în cadrul unei finanțări de stat pentru proiectele individuale de carte din toate domeniile.

Franța n-a adoptat niciodată ideea ultraliberală conform căreia piața putea fi regulatorul cel mai rațional al producției de carte. Dar noi? Mai catolici decât Papa, am lăsat autorii de literatură contemporană la cheremul cererii și ofertei. Din cei peste 2000 de membri ai Uniunii Scriitorilor din România, nici zece nu reușesc să-și vândă volumele în tiraje care să acopere cheltuielile lor de producție. Despre venituri din aceste vânzări nici nu poate fi vorba.

De altfel, apar pe piață mai ales cărțile pe care autorii lor le pot finanța din buzunarul propriu ori din sponsorizări private.

Ioan Groșan – scriitor:

Eu cred că scriitorul român și-a cam pierdut din prestigiul și din ascendentul moral pe care-l avea nu cu mult timp în urmă. Nu mai departe decât în perioada interbelică, într-o comunitate rurală scriitorul avea rolul învățătorului, al luminătorului așezării respective.

Ce trebuie făcut pentru a-și căpăta importanța? În primul rând trebuie să-și recapete respectul de sine. În momentul în care tu te-ntrebi „Oare eu ce sunt?“ și-ți răspunzi „Sunt scriitor“, înseamnă că în sinea ta ai putea răsturna un munte, ai putea face o gaură-n cer. Altfel, ajungi în situația unei schițe a scriitorului ardelean Pop Simion care, copil fiind, a fost întrebat de tatăl său ce vrea să se facă atunci când va fi mare, iar copilul i-a răspuns că vrea să se facă scriitor, tatăl îi spune: „Păi bine, mă, de-aia te-am dat eu la școală ca să mergi la primărie să fii conțopistul ăla care transcrie actele?“.

Deci scriitorul de astăzi trebuie să-și redobândească respectul de sine, statutul său în societate. Pe de altă parte, trăim o confuzie a valorilor în societate, dar și o confuzie a valorilor în noi înșine. Ne-am pierdut abilitatea de a vedea în scriitor un chirurg de suflete.

Radu Aldulescu – scriitor:

În vremea comunismului, scriitorul avea un statut de zeu, un statut material și spiritual privilegiat, mai ales în primii douăzeci de ani de comunism. Sunt cunoscute destule figuri de scriitori care făceau parte din Marea Adunare Națională sau din CC al PCR, precum A. Toma, Sadoveanu, Breban și mulți alții. Nu avem nici o nostalgie noi, scriitorii de-acum, față de statutul scriitorilor de-atunci.

DW: Și totuși, după decembrie ’89 nu puțini scriitori au fost și sunt implicați în politică, fățiș, la lumina zilei, ori prin demersuri mai puțin vizibile.

Radu Aldulescu: Odată cu căderea comunismului literatura a intrat într-o libertate de expresie totală. Dar treptat-treptat s-a instaurat ceea ce vedem azi, o cenzură economică. Scriitorii care fac politică scapă de regulă acestei cenzuri. Sau sunt așa-ziși scriitori, de exemplu Pavel Coruț (care a murit în urmă cu câteva luni – n.r.), care au trăit din scris. A vândut patru milioane de exemplare din cele 170 de romane pe care le-a scris. Pavel Coruț a fost capul de afiș al celor care nu pot fi numiți scriitori.

Ioan Cristescu – director al Muzeului Național al Literaturii Române:

DW: Care este statutul scriitorului român în zilele noastre? Nu mă refer aici la sutele, poate miile de scribi, de siluitori ai cuvântului.

Ioan Cristescu: La această întrebare răspunsul e, din păcate, cinic: nu cred că scriitorul român are un statut. Ca să aibă un statut definit ar trebui să reprezinte social, cultural, chiar politic o prezență marcantă în societate. Or, vedem că el, scriitorul, este cumva la marginea acesteia. Nu este întrebat, nu este onorat, nu este o personalitate. Vorbim despre cei care au valoare literară. În rest, există mulți care nu au valoare, dar sunt prezenți și ocupă podiumul audienței sau al recunoașterilor.

Situația a fost la fel și în interbelic și în perioada comunistă, numai că atunci recunoașterea și prezența valorii erau impulsionate de cititori, de public. Ideologiile nu erau atât de prezente ca acum. Erau prezente în viața cotidiană, dar nu în operă. Cei care au introdus ideologii în operă au dispărut în uitarea istorică așa cum vor dispărea și cei de acum.

În societățile normale scriitorul este un aristocrat al spiritului, nu un cetățean ca oricare altul. Confuzia valorilor, alimentată de mass-media și de grupuri de influență, e o problemă a literaturii de azi. E alimentată și de sistemul de învățământ și de educația din școală, dar și de absența unor repere, a unor instanțe recunoscute.

Desigur, și formele de promovare a scriitorilor sunt deficitare. Noi nu avem azi o strategie culturală în care opera scrisă să aibă un capitol special. Coerența unor programe de promovare a scriitorului în plan național și internațional aparține din păcate doar entităților private, iar nu statului. Stat care ar trebui să sprijine. În general, fiecare se descurcă pe cont propriu, ceea ce este calea sigură spre veleitarism și confuzie.