S-a stins un protector al refugiaţilor

Era în toiul unuia din numeroasele războaie din fosta Iugoslavie, la începutul anilor 90. Am avut o întrevedere cu Rupert Neudeck la el acasă. Locuia la Troisdorf într-o casă modestă, undeva între oraşele Bonn şi Köln. Tema discuţiei a fost o colectă de amploare în beneficiul locuitorilor din Mostar, oraşul din Bosnia-Herţegovina care a avut de suferit de pe urma mozaicului etnic care-l caracterizează. Neudeck, un profesionist în materie de a-i ajuta pe alţii, dădea sfaturi, telefona în toiul discuţiei cu colaboratori ai organizaţiei sale din Africa şi căuta febril printre actele înşirate în toată încăperea. Cartierul general al, probabil, celei mai mici organizaţii umanitare din lume se afla într-un living cu bucătărie. Dintr-o aşezare la malul Rinului, Neudeck s-a implicat pentru alţii decenii la rând. A fost ajutat masiv şi de soţia sa, Christel. Care, între un călcat şi un spălat de vase, coordona misiuni umanitare în cele mai îndepărtate unghere ale lumii, de parcă n-ar fi existat ceva mai firesc.

Mereu acolo unde doare

Christel şi Rupert Neudeck, părinţi a trei copii, nu au făcut nicio distincţie între viaţa privată şi vocaţia de a-i ajuta pe alţii. Neudeck, un pasionat jurnalist, a ars ca o lumânare aprinsă la ambele capete. A lucrat ca redactor pentru Deutschlandfunk, radioul public german. Transmitea adesea din avion, în timp ce se îndrepta sau se întorcea dintr-o regiune de criză. Era mereu prezent acolo unde doare. Adesea era primul care sosea la faţa locului, câteodată era şi singurul. A fost în mijlocul kurzilor din noroioasa Anatolie hibernală, a fost alături de bosniaci în toiul unor canonade. Bătrânelul scund cu barbă de marinar şi ochi vii a fost un uriaş între instanţele morale ale Germaniei.

Nu a fost un samaritean naiv

La sfârşitul anilor 70, Neudeck a ţinut prima pagină a ziarelor internaţionale. Cu ajutorul unui cargobot modificat, a salvat de la înec mai bine de 11.000 de vietnamezi în Marea Chinei. "Am fost un traficant de oameni", avea să declare el mai târziu, mai în glumă, mai în serios. A explicat că nu a putut asista neputincios la o asemenea tragedie şi nu a putut aştepta să se pună în mişcare greoaia maşinărie umanitară a comunităţii internaţionale. A vrut să ajute pe loc, mânat de propria conştiinţă.

La începuturi nu a avut niciun ban. Abia când a reuşit să-l atragă de partea sa pe scriitorul Heinrich Böll, laureatul de mai târziu al Premiului Nobel pentru Literatură, s-a putut dezvolta sistemul donaţiilor private permanente, cu ajutorul căruia comitetul de ajutorare al lui Neudeck a putut interveni eficient oriunde a fost nevoie.

Să nu fi niciodată laş

Viaţa lui a fost o perpetuă căutare, cu relansări şi numeroase satisfacţii. Născut în 1939 la Danzig (Gdansk), copilul Rupert era cât pe ce să moară în 1945. Împreună cu familia urma să se îmbarce pe nava "Wilhelm Gustloff" pentru a se refugia din calea armatei roşii. Au ajuns însă prea târziu şi au scăpat astfel de o moarte sigură. Neudeck, un om cu vocaţie ascetică, a studiat filosofie, germanistică, sociologie şi teologie catolică. Şi-a întrerupt studiile în 1961 pentru a intra în Ordinul Iezuit. A revenit asupra acestei decizii şi şi-a continuat studiile, pe care le-a absolvit cu o lucrare despre etica politică la Sartre şi Camus. Apoi a devenit ziarist. Înainte de a muri, Jean-Paul Sartre i-a mărturisit lui Neudeck că nu te poţi împlini ca persoană şi nu-ţi poţi trăi viaţa cu adevărat dacă nu te implici pentru alţii. Nu există alt adevăr, a subliniat Sartre.

Decenii mai târziu, Neudeck şi-a justificat neobosita activitate prin următoarea afirmaţie: "Eu nu mai vreau să fiu laş niciodată". Iar organizaţia sa, Cap Anamur, este "cel mai frumos rezultat al nevoii germanilor de a nu mai fi laşi niciodată, ci mereu curajoşi".

În 1994, Neudeck a avut ocazia să ia act în Ruanda de cinismul unor responsabili occidentali. Militari francezi i-au evacuat pe calea aerului pe "preţioşii albi", în timp ce o etnie o măcelărea pe alta. Nu s-a ferit să spună lucrurilor pe nume, deşi politicienii ar fi preferat să treacă sub tăcere cele întâmplate. A fost un noncomformist, dar unul foarte util. A murit la 77 de ani, dar moartea sa a survenit prea devreme. Ar fi fost util, ca persoană avizată, la gestionarea sarcinii uriaşe de a-i integra în societatea germană pe cei mai bine de un milion de refugiaţi. "Lucrurile mari nu pot fi înfăptuite decât într-un climat de speranţă", a declarat el anul trecut, impresionat de numărul mare de sirieni, afgani şi irakieni sosiţi în ţară.