Sângele vărsat în SUA, politizarea lui şi judecata echilibrată | Global | DW | 05.08.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Global

Sângele vărsat în SUA, politizarea lui şi judecata echilibrată

Sângele nevinovat vărsat în SUA încă mai gâlgâia, când politizarea crimelor de la El Paso şi Dayton s-a dezlănţuit scabros, pe spinarea victimelor, pe cadavrul adevărului, a datoriei şi a şansei judecăţii echilibrate.

Nimic nu justifică asasinarea laşă, rasistă, dementă şi descreierată a 29 de nevinovaţi, ucişi în mai puţin de 24 de ore, mai întâi, din xenofobie, la El Paso, în Texas, iar apoi din alte motive, la Dayton, în Ohio.

A inspirat-o pe cea din urmă impulsul imitaţiei, aşa-numitul efect ”Columbine”, după cum îi spun experţii, un fenomen care face ravegii mai cu seamă în lumea amocurilor de felul asasinatului în masă comis în 1999 la Columbine High School? Sau cel săvârşit în epoca preşedinţiei lui Obama la şcoala elementară Sandy Hook, la 14 decembrie 2012, în statul Connecticut, la 100 de kilometri de New York?

Nu e clar. Iar marile probleme altele sunt. Una e de ordin moral. Chiar nu mai există nicio reţinere şi nicio ruşine, care să împiedice să se extragă profit politic dintr-un masacru? Alta ţine de reflexele autoculpabilizatoare ale prevalentei naraţiuni occidentale. Cea din urmă e cauza unei progresive cenzuri şi a incapacităţii societăţii de a judeca astfel de crime adecvat şi echilibrat, limitându-le şi reducându-le consecinţele”. Aceste reflexe determină elitele din vest să reacţioneze invariabil la asemenea crime culpabilizându-şi instinctiv preşedintele, când la butoane nu e un şef de stat de stânga. În acest din urmă caz are loc o autoculpabilizare, degetul acuzator îndreptându-se însă perpetuu nu doar împotriva dreptului de a purta arme, ci, mai mereu şi în contra civilizaţiei apusene, a creştinismului, a democraţiei liberale şi a bau-baului capitalismului.

Nu se uscase încă sângele vărsat în SUA când politizarea împuşcăturilor de la El Paso şi Dayton s-a dezlănţuit scabros, pe spinarea victimelor şi pe cadavrul adevărului. Împreună cu marile ziare şi comentatorii canalelor tv, toţi candidaţii democraţi la preşedinţia SUA s-au repezit în şeful Casei Albe, prevalându-se in corpore de gafele lui anterioare, considerate, nu fără oarece temei, expresii de rasism.

Or, liderul american se grăbise să condamne ambele crime comise la graniţa texano-mexicană şi în Ohio, afirmând, textual, că ”ura n-are loc în ţara noastră”. Tot Trump a lansat un apel la unitate, cerând, salutar, legislativului, să impună verificarea serioasă (prin aşa-zisul background check) a profilului cumpărătorilor de arme. Totuşi, i s-a reproşat discursul polarizator, antiimigraţionist, judecat ca intensificator şi legitimator al urii ucigaşe care a provocat crimele de la El Paso.

Or, asumarea acestui punct de vedere, tinzând să pună semn de egalitate între un discurs politic ultraconservator şi faptele unui terorist fanatic, care omoară din rasism, echivalează cu cenzura şi compromite orice şansă de dialog şi de controversă civilizată.

În acest fel, se anihilează şansa oricărei dezbateri libere pe tema angoasei depeizării şi a temerilor securitare care marchează segmente tot mai ample ale naţiunilor occidentale. Şi nici despre efectele pernicioase ale politicilor identitare ale stângii care, întemeiate din anii 60 ai veacului trecut pe marxism cultural, asociază conceptul de putere de identităţi prezumtiv ”privilegiate”, sau ”oprimate” nu s-ar mai putea vorbi. Se compromite astfel posibilitatea depistării unor soluţii veritabile.

Or, tocmai politica identitară progresistă şi ideologia corectitudinii politice au încurajat, prin îngăduinţa manifestată sistematic faţă de terorismul stângii, sau cel islamist, o tot mai virulentă şi periculoasă reacţie de extremă dreapta. Încât rasismul, xenofobia care, ca şi islamofobia teroristului din Noua Zeelandă, par să fi fost la lucru, nu mai puţin odios, la zelosul extremist terorizând şi ucigând hispanici la El Paso, nu constituie himere. Şi nici pericole neglijabile. Dimpotrivă.

Dar democraţia nu se salvează prin învinuiri din reflex şi prin cenzură. Nu i se va asigura perpetuarea măturându-se sub covor temerile iscate naţiunilor de globalizare, de pervertirile propagandistice ale societăţii informaţionale şi de panacee gen ”vinovaţi sunt Trump şi dreptul constituţional de a purta arme”. Căci atari reflexe culpabilizatoare alimentează impresia falsă, potrivit căreia o dată îndepărtate cele din urmă şi înlăturat preşedintele, toate probleme vor dispărea ca prin miracol.

E o impresie aproape la fel de fatală ca iluziile nutrite de asasini infami, precum cel din Noua Zeelandă, ori de la El Paso, care s-au crezut susţinuţi de societate. Căci nu omoară preşedinţii, ori ţevile metalice. Ucid asasinii, apăsând pe trăgaci şi societăţile care nu acţionează adecvat, pe bază de memorie şi de judecată echilibrată. Concomitent, despărţirea de realitate obturează discuţia despre măsurile de adoptat pentru ca asemenea crime să nu se repete la nesfârşit. Ori să li se limiteze terifiantele consecinţe. Tinde să perturbeze ori să suprime dezbaterea despre datoria de a apăra mai bine spaţiile în care se adună oamenii, precum şcolile, mallurile şi lăcaşurile sacre.

Spre deosebire de Dayton, unde poliţia a fost la faţa locului într-un minut, la El Paso a durat şase minute până la intervenția forțelor de ordine. Puţin, după standarde obişnuite. Mai mult decât ar fi trebuit, de vreme ce asasinii pot şi trebuie opriţi iprin paznici şi detectoare de metal plasate la intrări, înainte să pătrundă în biserici, sinagogi, magazine, teatre, restaurante şi târguri de Crăciun.

Costă? Desigur. Să nu mi se spună însă că salvarea de vieţi n-ar merita investiţii de maximă amploare. Aş încheia o astfel de discuţie pe loc.