Rugăciunea fiilor lui Avraam

Sfântul Scaun a dezminţit categoric existenţa unui substrat politic al interesantei întâlniri tripartite derulate duminică, 8 iunie, în prezenţa patriarhului ortodox Bartolomeu al Constantinopolului. La Vatican s-a spus că ar fi vorba de un ”time-out”, de un respiro „politic” după eşecul recent al negocierilor de pace bilaterale israeliano-palestiniene.

Dar chiar dacă această agendă politică ar fi, cum se afirmă la Vatican, teoretic inexistentă, însăşi derularea rugăciunilor, fie şi separate, a reprezentanţilor celor trei religii abrahamitice, alimentează speranţe mari, nu în ultimul rând politice. E vorba de nădejdea rezolvării paşnice a conflictului din Orientul Mijlociu.

O speranţă ce pare pe moment în mare măsură iluzorie, de vreme ce una din tabere nu dă semne să renunţe la aşezări. Iar cealaltă, cea palestiniană, şi-a alcătuit un guvern de uniune naţională cu participarea unei grupări teroriste precum Hamas. E vorba de o organizaţie care continuă să refuze recunoaşterea Israelului, să mizeze pe lupta pentru distrugerea completă a statului evreu şi care nu se dă în lături să ucidă civili.

Papa Francisc lansase foarte suprinzătoarea invitaţie cu două săptămâni în urmă, în timpul mult analizatei sale vizite, pline de gesturi simbolice remarcabile şi remarcate, pe care înaltul ierarh de origine argentineană le-a făcut în Ţara Sfântă.

Sigur, există şi nu există simetrie în această invitaţie. În fond, liderii israelian şi palestinian sunt demnitari cunoscuţi, semnatari ai acordurilor de la Oslo care, deşi hulite azi de mulţi, deschiseseră şansa rezolvării conflictului israeliano-arab în baza soluţiei celor două state”. Shimon Peres e preşedintele unui stat recunoscut, aşa cum Francisc e şi el şef de stat, nu doar conducătorul Bisericii Romano-Catolice, iar Mahmud Abbas ar putea ocupa şi el fotoliul prezidenţial al unei ţări suverane.

Dar nici Peres, care nu are putere executivă, ci doar reprezentativă în statul evreu, şi nici Abbas, arabul musulman, nu sunt ierarhi, ca Francisc, în religia lor. Religii care nici nu sunt structurate centralist, precum catolicismul.

Se ştie, însă, ce importanţă capitală au, nu în ultimul rând în Orientul Apropiat şi Mijlociu, gesturile simbolice. La însemnătatea lor ieşită din comun se adaugă şansa unor convorbiri particulare pline de miez politic, după cum reliefa în context Associated Press, citând un expert în chestiuni legate de Vatican.

Dar poate că semnificaţia cea mai amplă a momentului rezidă în semnalul implicit lansat de întâlnirea şi rugăciunea fiilor patriarhului Avraam.

Mult timp s-a considerat că pacea între evrei şi arabi nu va fi posibilă decât dacă religia şi credinţele se vor pune între paranteze. Înţelepciunea convenţională afirmă de multe decenii că, dacă nu se va negocia exclusiv politic, va pieri orice posibilitate realistă de făurire a unui acord.

Or, şirul interminabil de acorduri şi tratate eşuate, între care cel propus de preşedintele Clinton şi de fostul premier israelian, Ehud Barak, şi respins de liderul palestinian Arafat, în anul 2000, înaintea declanşării celei de-a doua intifade, documentează naufragiul acestei concepţii.

În realitate, după cum am scris în repetate rânduri, conflictul din Orientul Mijlociu n-are cum să se rezolve, durabil, vreodată, dacă nu se va soluţiona în prelabil clar şi fără echivoc şi litigiul religios aflat la baza revendicărilor de control al Ţării Sfinte şi al Oraşului Sfânt. Dacă, de pildă, nu va înceta demonizarea pe linie religioasă (ori rasistă) a evreilor, alimentând speranţa taberei adverse în izolarea şi distrugerea pe termen lung a israelienilor şi preluarea controlului integral, de către palestinieni, asupra teritoriului statului evreu.

Rămâne de văzut dacă simbolismul generat de foarte creativul, dinamicul şi flexibilul Papă va contribui la realizarea unui progres substanţial pe drumul edificării păcii.