România modernă şi Dragnea din capul ei

Deşi dimpreună cu guvernul şi stăpânul său, Carmen Dan e vinovată pentru jandarmeriadă şi, totuşi, nu demisionează, românii nu-i asediază ministerul de interne insistând să plece. De ce? Şi de ce îi permit altui ministru, zis al justiţiei, să-i scuipe în faţă?

Să nu mi se spună că românii care au ales în 2016 PSD n-ar vedea în ce situaţie a fost adusă ţara. Că n-ar avea habar pe ce picior dansează delirantul lider infractor al PSD şi al Camerei Deputaţilor, camarila şi slugile lui, ori căpeteniile mincinoase ale oştirii lor personale, jandarmeria. Că ignoră falsificările, delictele şi crimele, pe scurt uriaşa viitură de nefăcute ale regimului actual.

Să nu mi se spună că sunt mulţi cei care se simt bine cu irumpţia, în societatea românească, a neostalinismului dragniot, trădând şi frica de poporul suveran şi ura pe el, ori cu toleranţa de care se bucură lipsa totală de scrupule a unor guvernanţi de un cinism frate cu nazismul. Împotriva căruia Churchill s-ar fi aliat şi cu dracul, ca să-l învingă.

Deşi rândurile suporterilor PSD s-a subţiat masiv, (motiv pentru care Dragnea şi ai lui se feresc de anticipate ca necuratul de tămâie), mai există, totuşi, români care susţin regimul. Mai există, nu în ultimul rând, și în Teleorman, din care, nota bene, provine nu doar şeful de facto al ţării şi ministrul său de interne, ci primul martir al protestelor împotriva lor, Ilie Gâzea, dar şi în clasa de mijloc şi între bucureşteni, inşi doldora de mefienţă şi reticenţă în faţa oricărei opoziţii politice, fie şi doar virtuale, necum a celei reale. Manipulaţi? Desigur.

Dar nu doar. Unii au, ce-i drept, motive false, dar raţional aparent justificate, de a susţine un lider şi un partid politic care au dovedit cu asupra de măsură că nu sunt la înălţimea misiunii de a conduce o democraţie europeană şi un stat de drept, cu o imensă nevoie de modernizare.

În pofida bunului simţ şi a realităţii, ei cred că promisa mărire a salariilor şi pensiilor ar fi o autentică ameliorare a vieţii lor. Şi că, prin urmare, le-ar justifica opţiunea PSDistă, chiar şi în ultratoxica formulă actuală a partidului stat redivivus.

Ideea multora, indusă şi bătătorită de varii domnii româneşti şi străine crapuloase, din evul mediu şi, nu în ultimul rând, de la fanarioţi încoace, ar fi că ”fură ei, dar ne dau şi nouă”. Coruperea morală a poporului şi, în special, a celui foarte balcanizat, la sud şi est de Carpaţi, despre care s-a afirmat că ar fi ”turcit” sau ”rusificat”, nu e nouă defel şi nu se reduce la ţara dintre Carpaţi şi Dunăre.

Banală ar putea să înceapă să devină şi conştiinţa faptului că, în epoci tulburi, de mari convulsii, cum e era globalizării, oamenii se agaţă de fictive identităţi ca înecatul de un pai. Ca atare, preferă riscantelor schimbări modernizatoare, care le oferă libertate doar la schimb pentru responsabilitate, un neajuns pentru ei detestabil, să moară de gât cu politicieni resimţiţi ca ”de-ai lor”, care nu le cer decât ştampila şi loialitatea, lăsându-i, altminteri, în mizeria lor.

Or, această mizerie, materializată în indiferenţa şi, adesea, în cruzimea oamenilor chiar faţă de ei înşişi, faţă de mediul, de animalele lor şi, evident, cu atât mai mult faţă de alţii şi ale altora e mare. Sâmburele ei nu e sărăcia materială, ci iresponsabilitatea morală a unor oameni îndelung şi sadic abuzaţi, unii, mai întâi, în familii, toţi, apoi, în colectivităţi, în viaţa satului, a comunei, a judeţului, a ţării. Ca victimele unor îndelungate luări de ostateci, fie ele teroriste, islamiste sau de altă natură, aceşti oameni au dezvoltat ceea ce din anii 70 încoace se numeşte „sindromul Stockholm”, o dragoste nefirească, în fond monstruoasă, dar nu mai puţin puternică faţă de schingiuitorii lor.

S-a scris şi în România despre acest subiect, abordat, între alţii, în Adevărul, de Stefan Both şi de psihologul Mircea Dragu, potrivit căruia "valorile Uniunii Europene sunt acceptate (doar) de o minoritate din România". Problema e că dragostea de călăi a victimelor lor, o simpatie greu explicabilă, împărtăşită şi de mare parte din popoarele captive care-i tolerează la putere pe foştii lor torţionari, sau pe urmaşii lor cleptocraţi, nu priveşte doar România profundă, needucată.

Sau pătura celor abuzaţi în familie. Sindromul Stockholm e o tulburare afectivă, care-i face pe victimizaţi să se teamă de potenţialii lor izbăvitori şi să-i deteste rău, ataşându-se în schimb de torţionarii care, după ce i-au capturat, chinuit şi ameninţat, le distrug fibra morală şi ţesătura etică, aderenţa la valori nepervertite, la noţiuni ca adevărul şi dreptatea.

Campania "Fără penali în funcţii publice”, o iniţiativă a USR cu atât mai salutară, cu cât a conectat România europeană de cea profundă, balcanică, lămurind parţial ambele cu privire la problema cheie a ţării, care este marea corupţie, a scos în evidenţă grupuri distincte şi divergente ale electoratului. Unul din ele s-a vădit radical PSDist. Oamenii alcătuindu-l au refuzat să se alăture milionului de români cu vederi civice europene, care şi-au asumat riscul şi efortul susţinerii active, prin semnături proprii, a campaniei. Refuzul lor s-a datorat însă nu lehamitei politice sau fatalismului, ca al membrilor altui grup, mai numeros, ci urii faţă de contestatarii puterii lui Dragnea.

Iraţionalitatea şi caracterul sinucigaş al acestui sentiment, în condiţiile în care ar trebui să-i fie clar oricărei gândiri, oricât de rudimentare, că fără o schimbare a puterii politice nu se pot ameliora nici un fel de treburi ale unei cetăţi indundate de rele, sunt vădite. Totuşi, persistenţa, tenacitatea şi puterea lui paradoxală rămân, în societatea românească, intacte. În mod aparent inexplicabil.

Nu că n-ar exista oameni politici care să înţeleagă, raţional, că e obligatoriu ca opoziţia politică să se unească inclusiv cu disidenţii din PSD, pentru a dărâma răul principal, dragniot. Dar sub impactul demonizării programatice a voinţei de putere a oricărei mişcări politice emergente, orice tentativă de unificare a opoziţiei se torpilează în România relativ lesne şi durabil.

Există o îndelungată tradiţie românească (inclusiv interbelică) a acestor demonizări. Astfel, orice propunere de unificare ar avansa, politicienii se vor lovi invariabil de mefienţa faţă de pofta de putere care ar constitui, din unghiul celorlalţi, motorul principal şi detestabil al recomandării lor, judecată invariabil ca fiind mai puţin dezirabilă decât respingerea celui ce o face. Şi care, subconştient, e identificat cu străinul cel prin definiţie hain. 

Aceasta, deşi raţional e clar că pofta de putere e, în fond, benefică cetăţii şi firească pentru orice om politic, neîncrederea în el, ca şi abuziva lui identificare, fie şi inconştientă, ca "străin" şi ca "răuvoitor", fiind, deci, la fel de nejustificate raţional, ca evidenţierea şi exagerarea prezumtivelor lui neajunsuri personale în detrimentul impunerii proiectului său benefic. 

Aşa se face că visul umed al PSD s-a întrupat, cu ajutorul unor milenare reflexe paternaliste, în succesul persistent al injuriei supreme a scenei româneşti, care e acuza aiuritoare pentru o democraţie, potrivit căreia ”voi vreţi puterea”. În speţă alternanţa ei. 

Interiorizând-o masochist şi simţindu-se vinovaţi fără să fie, doar pentru că-şi doresc, natural, o schimbare oripilantă din unghiul bolnavilor atinşi de sindromul Stockholm, sute de mii de protestatari ieşiţi în ultimii ani în stradă împotriva cleptocraţiei au admis să fie lăsaţi, dacă se face abstracţie de USR, fără glas politic. Involuntar, au acceptat, ca atare, să faciliteze enorm misiunea regimului PSDragnea de a se perpetua.

Pe scurt, sindromul Stockholm e departe de a afecta doar satul balcanic şi România rurală şi reacţionară. Facilitată de falsificarea memoriei şi de absenţa unei terapeutice elite, a unor duhovnici adecvaţi nevoii de tămăduire a naţiunii, persistenţa acestui sindrom minează în profunzime şi bună parte din România modernă, deşteaptă, informată şi educată.

Abia când cea din urmă se va autoelibera de inhibiţii nu doar contraproductive, ci maladive, în speţă de Dragnea din propriul ei cap, îndepărtând cătuşele din psihicul ei, vor ajunge după gratii hoţii care o fură şi-o terorizează, ucigându-i viitorul.