România se rostogoleşte pe urmele vechilor erori

Numirea lui Toni Greblă, senator PSD şi membru al comsiei juridice din Senat, pare să urmeze acelaşi model ca numirile operate de Traian Băsescu iar înaintea lui de Ion Iliescu. Iată doar câteva exemple semnificative. Senatorul PSD, Ion Predescu, membru al comisiei juridice din Senat, subminase cu toate puterile sale legea senatorului PNŢCD, Constantin Ticu Dumitrescu, privind accesul la propriul dosar, iar odată ajuns judecător la Curtea Constituţională a susţinut cu primul prilej o decizie care a diminuat la jumătate prerogativele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Acesta este traseul previzibil al oricărui judecător parvenit direct de tranşeele politice. Judecătorii numiţi de preşedintele Băsescu şi de PDL au acţionat exact în acelaşi sens. Actualul preşedinte al CCR, Augustin Zegrean, de exemplu, dezvăluia (neprovocat) că preocuparea lui este să împiedice suspendarea preşedintelui Traian Băsescu, aşa cum apare cu cea mai mare claritate dintr-un interviu apărut la finele anului 2011 (Ziare.com).

Am putea presupune că, urmând acelaşi traseu, viitorul posibil judecător Toni Greblă va respinge orice contestaţie împotriva unor posibile exproprieri la Roşia Montana. De ce? Pentru că fostul preşedinte al comisiei juridice din Senat, Toni Greblă este coautor al primului proiect de lege care amenda legea minelor în aşa chip, încât RMGC să poate expropria terenurile celor care refuză să părăsească localitatea, invocând utilitatea publică. Judecătorul constituţional Toni Greblă nu ar putea dezavua o propunere a senatorului Toni Greblă.

Dar în esenţă slăbiciunea propunerii stă în faptul că noul candidat provine din rândurile militanţilor politici. E bine, desigur, că prim-ministrul, Victor Ponta, a renunţat la candidatura fostului militant PRM, Lucian Bolcaş, dar unde s-a risipit întreaga revoltă împotriva politizării CCR?  Unde sunt promisiunile de reformă pe care le formula în 2012? 

E un subiect ingrat: În trecut cel care făcuse numiri politice fără cea mai mică preocupare pentru aparenţe fusese Traian Băsescu. Dar el căuta să compenseze componenţa puternică pro-PSD asigurată în anii anteriori de numirile lui Ion Iliescu şi ale vechii majorităţi. În circumstanţa imediată politica preşedintelui părea scuzabilă. Astăzi USL poate invoca la fel ca şi Traian Băsescu urgenţa unei contraponderi politice. Nu poţi să-ţi impui programul politic dacă adversarii te blochează sistematic la Curte. Am văzut modul cel puţin discutabil în care a fost tratat subiectul cvorumului la referendum prin trageri de timp repetate.

Aşadar, toate erorile sunt scuzate de urgenţa politică. Este o situaţie fără ieşire şi nu există niciun mijloc eficient de presiune. Pentru manifestanţii care ies în stradă pare un subiect prea puţin sensibil, iar Comisia Europeană nu a criticat niciodată colonizarea politică a acestui organism de jurisdicţie constituţională. Comisia a cerut doar ca deciziile Curţii să nu mai fie contestate de partidele politice, ignorând, cu bună ştiinţă sau nu, care este originea răului. De fapt Comisia a inhibat o dezbatere serioasă asupra acestui subiect.

În aceste condiţii, o reformă reală a statului nu se mai poate baza decât pe resursele interne, care astăzi par cu totul inexistente.