România, după 19 ani

Ion Iliescu a constituit în ultimii 20 de ani ţinta multor suspiciuni. Doar de naivitate n-a putut fi bănuit niciodată.

Ion Iliescu a insistat totuşi să participe la comemorarea victimelor revoluţiei din 22 decembrie 1989, alături de familiile celor ucişi în confruntarea cu blindatele aparatului represiv al regimului comunist.

Or, fostul preşedinte, atacat de unii dintre cei prezenţi, care l-au huiduit şi-au aruncat în el cu monede, ştie bine că rolul său în acapararea puterii, în decembrie 89, continuă să fie extrem de controversat. Nu puţini sunt românii, care, la aproape două decenii de la evenimente îl văd pe Ion Iliescu într-o postură extrem de negativă, considerându-l autorul moral, dacă nu şi drept iniţiatorul direct al băii de sânge de acum 19 ani.

Evident, Ion Iliescu, deşi deloc naiv, s-a arătat indignat de protestele de la Cimitirul Eroilor Revoluţiei. Iliescu, marele câştigător al luptei pentru putere declanşate în interiorul partidului comunist în decembrie 89, nu acceptă nici o interpretare a istoriei care-i rezervă un rol eminamente negativ în ceea ce s-a numit revoluţia română. Fostul preşedinte a întreprins eforturi susţinute spre a-şi ameliora imaginea şi a rectifica impresia că vărsările de sânge de acum două decenii au avut în special rostul de a-i consolida puterea, convingându-i pe români să-l accepte la cârmă în virtutea prezumtivei sale capacităţi de a restabili ordinea în ţară.

Totuşi credibilitatea fostului nomenclaturist, departe de a se putea reface s-a văzut definitiv îngropată de recidiva violenţelor politice, în speţă de crimele comise în cursul unor mineriade având drept scop tocmai menţinerea la putere a regimului fesenist condus de Iliescu.

Mineriadele, în special cea din iunie 90, pentru care fostul preşedinte le-a mulţumit ortacilor participanţi la violenţe, nu livrează însă unicul argument alimentând ostilitatea, pe care o generează Ion Iliescu în rândul celor ce-l condamnă pentru rolul jucat în revoluţie. Cel puţin la fel de problematic pentru locul pe care i-l vor rezerva în cele din urmă cărţile de istorie este absenţa, în timpul mandatelor sale prezidenţiale, a anchetelor şi investigaţiilor solide şi credibile legate de cele petrecute în decembrie 89.

Nu trebuie uitat totodată, că Ion Iliescu şi partidul său postcomunist, niciodată reformat cu adevărat, au întreprins eforturi multiple spre a bloca şi legea lustraţiei şi o reformă a justiţiei. Ambele ar fi fost, împreună, capabile, să ducă nu doar la combatarea corupţiei la vârf, ci şi la elucidarea autentică a celor petrecute în decembrie 89.

Motiv pentru care, convingerea că Ion Iliescu a jucat în repetate rânduri cu cărţi măsluite, că a făcut totul spre a se muşamaliza ori a se da uitării varii decizii ilegale sau imorale ale executivului său nu va înceta să se întărească.

Deosebit de problematic în context este faptul că PSD-ul lui Iliescu a revenit cu arme şi bagaje la putere, într-o coaliţie care, dată fiind previzibila abandonare a promisiunilor făcute în campania electorală se pregăteşte să perpetueze duhul minciunii, corupţiei şi injustiţiei marcând întreaga eră iliescistă.

Menţinerea la justiţie a lui Cătălin Predoiu, în locul promisei desemnări la cârma acestui minister a unei personalităţi cu adevărat independente, precum Monica Macovei, nu va spori credibilitatea României. Ci va amplifica teama că ţara a intrat cu stângul în al douăzecelea an de la revoluţie.