Rolul României

Am citit destule comentarii bine informate şi foarte critice la adresa pretinsei pasivităţi româneşti şi este neîndoielnic că ele sunt animate de cele mai bune intenţii. Totuşi nici ele, deşi pretind preşedintelui Băsescu să manifeste mai multă imaginaţie strategică, nu dau nici cea mai mică indicaţie despre ce ar trebui făcut. Neliniştea pe care aceste comentarii o difuzează laolaltă cu lipsa soluţiilor ne îndemnă să ne întrebăm nu ce ar trebui făcut, ci dacă România, în mod obiectiv, poate cu adevărat să facă ceva.

Răspunsul este că, cel puţin la nivelul declaraţiilor publice, România nu poate face nimic. Faptul că ministrul de Exerne al Poloniei a fost cooptat într-o echipă de negociere arată doar că polonezii au fost consideraţi utili graţie istoriei comune cu Ucraina şi a presupoziţiei că ar găsi mai uşor mijloacele potrivite de persuasiune. În plus, dacă Ucraina are un model tangibil acesta nu poate fi Germania sau Franţa, ci Polonia. Aşadar o Europă care se prezintă Kievului sub chipul Poloniei poate fi mai transparentă şi mai convingătoare. În acest context, României nu i se poate cere decât cel mult să facă declaraţii mai frumoase, mai „cu suflet” capabile să inspire acea stare de spirit care la un moment s-ar putea dovedi utilă. Dar este vorba de acele declaraţii de uz intern şi nu de cele cu adresă internaţională. Aşadar a reproşa diplomaţiei româneşti că nu este mai vizibilă este un lucru exagerat.

Cu toate acestea României îi stă în putere să facă ceva, dar numai în plan privat în cursul acelor discuţii care nu se dau publicităţii. O indicaţie despre cum ar putea fi conduse ostilităţile cu Rusia a oferit într-un articol din 4 martie publicat în The Washington Post, Zbigniew Brzezinski, care atrăgea atenţia că ruşii în lipsa unei reacţii occidentale ar avansa şi dincolo de Crimeea în estul Ucrainei. Statele Unitea, spunea celebrul strateg american, ar trebui să dea asigurări ucrainienilor că vor primi cu promtitudine sprijin militar dacă lucrurile se vor agrava. Or, într-o asemenea dramatică eventualitate, România ar putea la rândul ei să dea asigurări americanilor şi partenerilor din NATO că va contribui la punerea în aplicare a acestui plan. Măcar pentru că are o vastă frontieră cu Ucraina şi cu Rusia la Marea Neagră, România ar putea avea contribuţia ei importantă. Este o variantă plauzibilă şi despre care ne putem imagina că preşedintele Băsescu sau ministrul Apărării nu se vor apuca să vorbească la conferinţele de presă.

Totuşi nu ar trebui să ne lăsăm entuziasmaţi foarte mult de ipoteza militară care are foarte multe contraindicaţii. Ca să-l înţelegem mai bine pe Zbigniew Brzezinski ar fi bine să aşezăm articolul său, inevitabil limitat, în contextul mai larg al gândirii sale politice. În cartea sa binecunoscută despre „imperativele strategice americane”, el arăta că, deşi Rusia nu trebuie lăsată să se extindă, „excluderea Rusiei nu este nici dezirabilă, nici realizabilă. (...) De fapt, participarea economică activă a Rusiei la dezvoltarea regiunii este esenţială pentru stabilitatea acesteia, iar prezenţa Rusiei ca partener, dar nu ca dominator exclusiv, poate avea drept rezultat importante avantaje economice.” Americanii ar avea aşadar interesul să împiedice ambiţia Rusiei de a monopoliza regiunea plină de resurse energetice, dar fără să excludă Rusia. Este aici o cumpănă fină, dar deocamdată posesiunea Crimeei ţine mai mult de simbolistica naţională şi nu schimbă cu adevărat raportul de forţe.

Dacă gândirea lui Brzezinski mai este încă relevantă pentru administraţia americană, atunci ne putem aştepta ca factorul economic să aibă în ciuda retoricii de suprafaţă o pondere importantă. Şi aici se vede încă odată de ce preşedintele Traian Băsescu îşi diminuează singur posibilitatea de a juca un rol simbolic mai însemnat. Europenii nu doresc să pună în pericol relaţiile economice cu Rusia şi, deşi anunţă sancţiuni, au anumite ezitări în a le pune în aplicare. Preşedintele României afirmă însă răspicat că acest lucru este o vulnerabilitate în relaţiile cu Vladimir Putin şi că o poziţie credibilă şi exigentă ar pretinde o perfectă independenţă faţă de comerţul cu Rusia. Înaintea plecării la Bruxelles preşedintele Băsescu spusese că România are deplină autoritate morală deoarece poate la nevoie să renunţe la gazul rusesc. Or, această abordare neagă chiar scopurile însele ale eforturilor actuale, care doresc să salveze fluxurile comerciale şi în cele din urmă prosperitatea societăţilor europene, ca şi a vecinătăţilor estice. Nu atât mândria Ucrainei suverane este în joc, cât un anumit echilibru regional care, odată distrus, deschide posibilitatea celor mai periculoase evoluţii.

Concluzia este că în planul acţiunii vizibile conducerea României nu poate să facă mai mult decât face. Este întrucâtva nedrept ca preşedintele sau ministrul de Externe să fie criticaţi pentru opacitate şi lipsă de iniţiativă. Faptul că e vecină cu Ucraina nu oferă României mai multe mijloace diplomatice decât Spaniei sau Belgiei. Problema liderilor din România ar fi nu că iau iniţiativa, ci dimpotrivă că greşesc tocmai atunci când încearcă să spună ceva.