Riscul unanimității obligatorii

Este greșit să se spună că România s-ar fi opus politicii externe europene în ce privește problematica Orientului Apropiat. Președintele Iohannis a sugerat-o, susținând că țara s-a plasat la periferia eurosceptică, dar acesta este un mod de a vorbi cu totul imprecis. O politică externă comună a UE nu se creează decât în momentul în care țările componente cad de acord în unanimitate. Acest lucru este expus cu claritate în Titlul al V-lea al Tratatului Uniunii Europene. Să cităm din  Art. 24: ”Politica externă și de securitate comună este supusă unor reguli și proceduri specifice. Ea este definită și pusă în practică de către Consiliul European și de către Consiliul care statuează în unanimitate, cu excepția cazurilor în care tratatele dispun altfel.”

Prin urmare, în cazul proiectului declarației menite să condamne Statele Unite, nu s-a ajuns la unanimitate. Trei state, România, Ungaria, Cehia, au avut o opinie diferită. În acest caz, așa cum era firesc, declarația nu a mai fost adoptată.

Dar să nu ne facem că nu înțelegem. O problemă există. România nu s-a opus politicii UE, ci s-a opus voinței Franței și altor țări majore care dau tonul în cadrul Uniunii Europene. Este firesc să existe țări dominante, țări care au inițiativa, care prin nivelul lor de dezvoltare stabilesc standardele și orizontul de aspirație pentru celelalte țări. Dar ”dominația” trebuie să fie liber consimțită, să decurgă de la sine în virtutea unei autorități naturale. Căci din clipa în care o țară dominantă, ca Franța în cazul de față, ignoră sensibilități sau interese ale unor țări membre, este la fel de firesc ca acestea să exprime un dezacord. Tocmai de aceea Tratatul Uniunii Europene a prevăzut ca deciziile de politică externă să fie luate nu cu majoritate de voturi (ca în alte situații), ci cu unanimitate de voturi. Unanimitatea nu poate fi fictivă, ca în instanțele de decizie colectivă din regimul comunist, ea trebuie să fie reală. Marele risc al Uniunii Europene este să transforme pe nesimțite un mecanism democratic într-unul pseudo-democratic menit să camufleze dictatura țărilor dominante.

Cu totul deconcertant pentru un cetățean român, indiferent de afilierile sale partizane, este să vadă că președintele pare să nege propriei țări dreptul de a avea un punct de vedere diferit. Căci dezbaterea din ultimele zile (dacă o putem numi așa) nu s-a purtat pe fondul problemei, ci pe tema conformității cu orientările din UE. Ar fi regretabil ca președintele însuși să lucreze chiar fără să-și dea seama în sensul instituirii unei unanimități de fațadă, adică lucrul cel mai rău care se poate întâmpla Uniunii Europene.

Ar trebui să ne întrebăm însă cu această ocazie și dacă țările occidentale puternice contribuie cu adevărat la instituirea unei politici externe și de securitate comune. Recent, de exemplu, Franța, Marea Britanie și SUA au lansat atacuri cu rachete împotriva unor ținte militare din Siria, fără să ceară acordul partenerilor europeni. Ar părea comic să spunem că francezii și americanii au lansat rachete fără să se consulte cu românii, dar nu s-au consultat nici măcar cu germanii. Președintele Emmanuel Macron a preferat ”să iasă din rând” și să defileze alături de marile puteri militare, ceea ce nu este deloc în beneficiul PESC. În plus, Emmanuel Macron a preferat să afișeze imaginea unei perfecte înțelegeri personale între el și Donald Trump, una care este în contrasens cu propriile declarații și, evident, potrivnică unei politici europene comune, cu atât mai mult cu cât conținutul acestei pretinse înțelegeri (dacă nu e o simplă poză) rămâne necunoscut.

Dar nu numai Franța, ci și alte ţări ”au păcătuit” prin acțiuni separate, de data aceasta în relație cu Rusia, provocând decepții mari printre partenerii europeni. Că nu există o politică externă comună pare în sine mai ușor de înțeles, dar când divergențele externe duc la blocarea unor politici comune într-un domeniu ca cel al energiei, atunci devine dureros.

În sfârșit, privind lucrurile pe teren european, problema principală nici nu mai este Orientul Apropiat, ci prezervarea procedurilor în sânul Uniunii, căci dacă acestea vor fi sacrificate în numele unei unanimități obligatorii, democrația europeană este pierdută.