Revoluția, libertatea și românii, după 31 de ani | România | DW | 18.12.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Revoluția, libertatea și românii, după 31 de ani

Ce mai înseamnă pentru români libertatea adusă de Revoluție, acum 31 de ani? Și ce-ar trebui să însemne azi decembrie 89? Actualizarea unui ritual, prilej de scuze, de lacrimi de crocodil și bătăi cu pumnul în piept?  

Generalul Ciucă a cerut iertare familiilor „rămase în suferință” la Revoluția din decembrie 1989, pentru „greșelile, erorile sau abuzurile” comise de militari. E frumos, dar nu prea ajunge, domnule premier interimar. E bine că un al României șef de guvern și ministru al Apărării regretă câte ceva în legătură cu sângele vărsat în 89. Ar fi fost însă mai onest ca, în loc să ceară iertare pentru ”erori” și ”greșeli”, ca și cum n-ar fi sinonime și eufemisme, ar fi deplâns, mai cinstit, nu ”abuzuri”, ci crimele grave, comise și de militari. Și ar fi timpul să nu se mai rostească doar vorbe, oricât de meșteșugite, ci să se pedepsească, în fine, vinovații. 

Schimbarea cu noi începe

Doar așa s-ar putea schimba în bine ceva în țara românească. Și doar dacă întoarcem foaia și noi. Nu revoluția mi-a schimbat, inițial, viața. Ci rezoluția adoptată împreună cu Îngerul meu Păzitor, în urma asasinării lui Babu Ursu în 1985 de către securiștii regimului comunist și după o revelație personală, când am luat decizia de a mi-o modifica din temelii. 

Ceea ce s-a și întâmplat, radical, când am emigrat, asumându-mi o existență în libertate și în conformitate cu valorile democrației și civilizației. Dar chiar dacă mi-am cucerit libertatea singur, revoluția mi-a sporit-o, astfel încât, ca pentru alte zeci de milioane de români, revoluția și libertatea au devenit cu timpul, pentru mine, sinonime. 

M-a durut, deci, când, spre a-și acoperi lașitatea și neputința de a-i apăra pe tirani și regimul totalitar, securiștii au recurs la modelul discreditării disidenților și muncitorilor brașoveni răsculați, aplicând revoluției o tehnică mult exersată în deceniile de comunism. Așa a debutat denigrarea sistematică a Revoluției, a Timișoarei, a pastorului reformat Tökes, a cărui prigonire a aprins scânteia ei, a românilor, a maghiarilor, a germanilor și evreilor, a romilor și sârbilor răsculați, a tuturor celor care au suportat represivul regim și poliția lui politică (întrucât am fi fost, chipurile, ”toți vinovați”), dar și-au scuturat jugul de pe grumaz. 

Cine a tras în noi? 

Și lista calomnierilor sistematice a continuat cu studenții din Piata Universității: apoi, cu oamenii maltratați și uciși pe străzile capitalei de minerii securiști în aplauzele gospodinelor de pe trotuar și ale editorialiștilor de la Adevărul, cu regele Mihai, cu vestul și ziariștii lui, cu democrația, cu americanii și evreii, cu ungurii și romii supuși progromurilor, cu toți cei care au pus întrebarea cheie: Cine a tras în noi, înainte și după 22? 

Nu e tardiv să le răspundem, dimpreună cu istorici onești, ca Mădălin Hodor și Andrei Ursu. Principalii ucigași, dar nu și singurii, pentru că s-au găsit asasini și în armată, în special între generali și colonei, au fost, pe lângă familia Ceaușescu, securiștii. Lor le adaug activiștii comuniști gen politrucii timișoreni Radu Bălan și Ilie Matei. Care au refuzat o vreme dialogul cu manifestanții și, prea îndrăgostiți de putere, n-au avut nici măcar mintea să-și pună picioarele în ghips ca generalul Athanasie Stănculescu, ori să-și născocească boli, ca să nu fie siliți să dea și să tolereze ordine scelerate, devenind complici la crimele în masă ale tiraniei. 

Neprinși, sau capturați și eliberați prin viclenii, nepdepsiți, îmbogățiți peste măsură, ucigașii de români din decembrie 89 și-au mai ucis apoi, în repetate rânduri, victimele. Le-au întinat memoria și au pângărit jertfa colectivă pentru prea îndelungata tolerare a regimului totalitar, care a fost, în bună parte, revoluția. Au negat revoluția, ca act fondator al libertății românilor, așa cum au negat naziștii și adulatorii lor Holocaustul, dar fără un proces al comunismului și fără ca negaționiștii să plătească pentru infamia lor. Când au asumat Revoluția și-au dat măsura imposturii. Au profitat de ea adjudecându-și certificate de falși revoluționari. Au blocat lustrația și au defăimat ideea și revendicarea Societății Timișoara care o ceruse. Au încercat și unii mai încearcă insistent să extragă din ea avantaje politice, precum, mai nou, la Timișoara, liderul nerușinat al nerușinatului partid AUR, Simion.

Și cum să facem să nu se mai tragă?

La ce-ar trebui să ne oblige libertatea condiționată de revoluție? La a o apăra. La a ne apăra memoria eroilor și reperelor noastre veritabile, valorile morale, liberale, pentru care și-au riscat ori și-au pierdut viața peste o mie din cei mai frumoși tineri ai țării, în decembrie 89. 

La a-i pedepsi efectiv pe asasinii lor. Apoi, la a ne clădi și proteja democrația. La a combate corupția la nivel înalt care o compromite. La a susține cu voce tare și fermitate maximă drepturile fundamentale: libertatea de conștiință și religioasă, libertatea de mișcare, libertatea de opinie și expresie, libertatea de întrunire. Fiindcă aceste drepturi sunt azi sub asediu. Și nu doar în România. 

Le atacă frontal nu doar urmașii securismului românesc. Sau teroriștii islamiști. Sau liderii statelor de drept care-și exersează simpatia față de tirani și împăciuitorismul cu ei. Ori comuniștii și naziștii clasici. Ci și, pentru că libertatea în lumea globală e indivizibilă, aderenții revoluției culturale neomarxiste și ai fascismului de stânga de tip american, ai radicalismului de dreapta, naționalist, neofascist, neolegionar. 

Le erodează rapid și profund consecințele pandemiei și lockdownurile. Le torpilează docilitatea multora, manifestată în lipsa dezbaterilor și duelurilor autentice la televiziuni de nonștiri și talkshow, obediența unei mari părți a presei, inclusiv a celei occidentale, cenzura directă și indirectă, ca și foarfeca din capete, indusă de shitstormurile din rețelele sociale. 

Le anemiază refuzul de a tolera proteste pașnice, generate de măsuri câtuși de puțin infailibile, adoptate de guverne spre a combate pandemia. Le slăbesc fatal demersuri, întemeiate realmente sau părelnic, fie pe ”etică”, fie pe ”știință”, în speță pe teorii falsificabile, cotate ca fiind ”fără alternativă”. Le ucide ura pe independența unor gânditori și jurnaliști critici, asaltați, spre a-i amuți, ori marginaliza, nu cu argumente solide, ci cu false acuze de ură, de rasism, de conspiraționism și extremism, proferate de rasiști, conspiraționiști, extremiști și sicofanții lor oportuniști, doldora in corpore de ură.

Ce-ar fi fost util să învățăm din experiența totalitarismelor care au însângerat secolului XX? Între altele, că libertatea nu se dă, se cucerește. Nu odată la trei decenii, ci zilnic. 

Că nici o democrație, nici măcar cea mai vie și solidă, în speță cea americană, nu e la adăpost de grave derapaje și de un declin accelerat. 

Că în democrație, spre a-l parafraza pe Karl Popper, important nu e să se aleagă lideri impecabili, ci ca sistemul să asigure debarcarea pașnică (prin alegeri libere și corecte) a guvernanților care greșesc. 

Că gânditori ca John Stuart Mill au avut perfectă dreptate să ceară încă din secolul al XIX-lea statului și societății să confere prioritate libertăților individuale și să protejeze ca pe ochii lor din cap libertatea de opinie, de exprimare și a presei. Dimpreună cu dreptul de a ofensa, aceste libertăți sunt pretutindeni, azi, sub tirul de baraj al corectitudinii politice și conformismului, nu doar al dictatorilor, tiraniilor și oligarhiilor clasice.

Vă mai recomandăm