1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Reversul optimist al refuzului Schengen

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti7 martie 2013

Întregul proces al integrării europene şi inclusiv intrarea în spaţiul Schengen au suferit de la bun început o gravă răstălmăcire care poate fi acum îndreptată.

https://p.dw.com/p/17sya
Imagine: picture alliance/Romain Fellens

Refuzul Germaniei este o lovitură dată sentimentului naţional. Dar este totodată o bună ocazie de resetare a priorităţilor şi de reorientare a politicii româneşti în întregul ei. S-ar putea obiecta că e o consolare facilă! Şi totuşi, acum se vede mai clar că politica românească, dincolo de partide şi de toate rivalităţile, a fost condusă de un curent subteran care a antrenat cu sine toate politicile importante şi care a deturnat întregul proces al integrării.

De foarte mulţi ani societatea românească, deprimată de eşecul politicilor post revoluţionare, a abandonat efortul edificării de sine, aspirând în mod nebulos la o contopire cu Europa bine orânduită şi prosperă. Sondajele de opinie care au pus cu regularitate în evidenţă o dorinţă masivă şi constantă de emigrare, au fost doar expresia vizibilă şi fragmentară a acestui curent puternic, care a destrămat resorturile solidarităţii civice, izolându-i pe indivizi în visul realizării personale şi, adesea, separate de locul de origine. Abandonarea vizibilă a spaţiului public, remarcată de atâţia cercetători în ştiinţe sociale, reprezintă, de asemenea, expresia puternică a acestei atomizări. Strada, parcul, aleea din spatele blocului, lăsate în seama mizeriei şi dispreţului colectiv sunt doar metonimia vizuală a acestui abandon a tot ceea ce depăşeşte interesul pur individual şi intimitatea de familie. Elanul relativ care cuprinsese societatea românească în anii pregătirii pentru aderare a fost înşelător, căci speranţa cea mai puternică, care întrecea orice altă aspiraţie, nu era legată de edificarea propriei societăţi, ci de accesul facil în ”imperiu”. Nici nu este nevoie de prea multe argumente, căci a fost tuturora evident că toate măsurile importante de reformă au fost luate ca urmare a constrângerii externe sau, mai exact, ca urmare a unei ameninţări foarte eficiente cu blocarea accesului către destinaţia dorită.

Dar tocmai ceea ce a fost mai eficient pentru stimularea reformelor a fost poate mai descurajant pentru o reală edificare de sine. Încurajată copios să ”intre” în Europa, societatea românească s-a pregătit în formă şi de formă, căci nu avea exigenţe mari faţă de sine, de vreme ce aspira în primul rând să se contopească cu o identitate mai amplă, menită să-i confere ei înseşi şi dintr-o dată mai mult prestigiu. E cât se poate de grăitor modul în care presa a relatat în aceste zile despre ultimul clasament global al universităţilor. Nicio universitate românească nu a intrat în primele o sută, în schimb, remarca ”optimist” cineva, o mulţime de români studiază şi activează în marile universităţi ale lumii. Este o teribilă răstălmăcire a edificării naţionale, care îşi pune pecetea pe fiecare gest şi care denaturează complet sensul integrării europene şi în general al racordării la circuitul creator al lumii de astăzi.

Am putut remarca, de asemenea, că rezistenţele semnificative faţă de reformă au fost şi continuă să fie nu o dezbatere a unor probleme bine definite, ci preponderent o contestare a autorităţii. De aceea, spre deosebire de curentele de opinie din alte părţi ale continentului nostru, euroscepticismul românesc nu a produs soluţii alternative, reducându-se la o simplă contestaţie formală a autorităţii europene instituite.

După ce anunţul ministrului german de interne şi-a făcut efectul, şeful guvernului de la Bucureşti, Victor Ponta, a declarat că este momentul ca România să-şi modifice priorităţile şi să lase deocamdată subiectul Schengen deoparte, concentrându-se pe teme mai importante. Nu este pe de-a-ntregul clar ce a vrut să spună, dar momentul acesta al refuzului şi al traumei naţionale ar putea fi convertit într-un reviriment al politicii româneşti. O schimbare a priorităţilor ar putea însemna o inversare a curentului profund care a purtat România pe căile unor reforme cu motivaţii răstălmăcite şi, în sfârşit, o redescoperire a exigenţelor naţionale. O schimbare a priorităţilor ar putea însemna, prin urmare, o repliere pe sine şi o întoarcere fericită la un proces de edificare comunitară care fusese început în decembrie 1989 fiind apoi întrerupt cu brutalitate. Refuzată în Vest, România ar putea descoperi că nu are, pur şi simplu, altceva mai bun de făcut decât să organizeze mai bine viaţa locală.

E adevărat că sună cam prea optimist. Principala forţă politică a ţării, Uniunea Social Liberală, este lovită în amorul propriu şi nu are o reacţie convingătoare, iar tabăra prezidenţială propune pe mai departe un marş forţat al reformelor oportune, fără să vadă sau prefăcându-se că nu vede, că în Schengen este invitată nu doar România ca stat, ci România ca societate. Mai înainte de a bifa condiţiile MCV, dar nu neapărat în sens cronologic, ci în ordinea importanţei, România are nevoie să se aşeze din nou pe sine în centrul propriilor preocupări. Paradoxal, este exact ceea ce pretinde, fără să fie auzită, Europa însăşi.