Revanşa românilor

Americanii s-au trezit. Au pedepsit, în fine, politicile inepte ale celui mai de stânga preşedinte pe care l-au avut SUA vreodată, dând forţelor de centru-dreapta, coagulate în partidul republican, victoria electorală şi o majoritate clară în ambele camere ale Congresului.

Evident, SUA vor mai avea de suferit. Ca şi cehii, ori francezii, americanii vor mai avea de tras din greu din pricina erorii lor de a-şi permite la prezidenţiale un nefericit experiment stângist. Îi paşte paralizia politică timp de doi ani, fiindcă unul din defectele majore ale lui Obama este inflexibilitatea sa.

Dar concetăţenii lui au întors la urne, hotărâţi, timona, deşi democraţia nu era în pericol peste ocean. În schimb, democraţia a murit de mult în Rusia, unde se lăţeşte, sub Putin, o ideologie neobolşevic-fascistă, temeiul agresivei politici neoimperiale a Kremlinului. Şi e în mare pericol în România, care, dacă va avea ghinionul unui preşedinte Ponta, riscă reorientarea ţării spre China comunistă şi spre Rusia, după cum aprecia zilele trecute prestigioasa publicaţie britanică, The Economist.

Ce vor face deci românii? Se vor trezi, îi vor mobiliza pe somnolenţi? Mai poate câştiga Iohannis, cel care, conform adversarului său „nu e om”, ci „lucru”? Dată fiind starea de spirit care domneşte în segmente largi ale electoratului român, Iohannis ar avea toate şansele de a învinge. În acest scop nu i se cere imposibilul. Nu i se cere saltul peste propria umbră. Ci doar să iasă la atac. Să-şi spună păsul. Să nu mizeze doar pe votul negativ al celor care încearcă să împiedice dezastrul.

Perspectivele unei preşedinţii Ponta

Mulţi l-au văzut cu ochii minţii. După acapararea întregii puteri într-o ţară profund polarizată de către un grup calificat frecvent, de către observatori sau politicieni ferm ataşaţi democraţiei şi statului de drept, drept "infracţional" se poate bănui ce ar urma.

Primejdia adâncirii dezbinării, ori a devalizării ţării sunt două aspecte ale chestiunii. Incompetenţa economică e altul. Ar putea continua stagnarea, recesiunea şi declinul, pe scurt, pauperizarea galopantă. Iar justiţia s-ar putea vedea castrată.

Pe plan extern, prefigurată de pumnii pe care Vocea Rusiei îi ţinea Antenei 3 şi aliaţilor lui Voiculescu în acţiunile din vara lui 2012, putinizarea României pe linia transformării ţării într-un restaurat bastion securisto-legionar, ar putea continua cu pas grăbit.

Bilanţul guvernelor Ponta din ultimii doi ani şi aderarea la tabăra lui a unui extremist ca C.V. Tudor conferă consistenţă acestei ipoteze. La fel şi ultimele declaraţii ale prezidenţiabilului Ponta. Otrava ucigaşă a vorbelor sale spune mult despre cel ce recurge la ea spre a-şi asasina în efigie adversarii.

Limbajul învrăjbirii şi portret din faţă şi profil

Când omul e transformat în obiect, iar obiectul îi stă în cale omului, devine legitimă demolarea "lucrului". Reificarea lui Iohannis, de către Ponta, deschide calea distrugerii liderului liberal. Că doar nu e decât "un lucru", nu "un român" şi "un om politic", precum Ponta. Se vrea ea, până la urmă, doar primul pas spre o ucidere simbolică? Sau, dimpotrivă, e o tentativă de configurare a realităţii din care adversarul politic, transformat în duşman ireductibil, să fi fost exorcizat, ca un demon, expulzat şi lichidat aşa cum bolşevicii îşi exterminau duşmanul de clasă la canal şi-n Gulag?

Dar e oare de mirare că Ponta vorbeşte aşa? Ce înseamnă aplicarea sistematică a etichetei de "fascişti" unor antifascişti? Nu califica el un scriitor de un umanism extraordinar, ca Mircea Mihăieş, ori democraţi veritabili precum creştin-democraţii Elmar Brok şi Monica Macovei, arhitecta primei justiţii independente a României, drept „nazişti”, „fascişti” şi „Statul Islamic”? N-a ajuns oare Ponta la putere ca exponent al urii? Nu s-a propulsat el la cârmă pe creasta unui val de antipatie, vrajbă şi demonizare a lui Traian Băsescu, cel perceput la un moment dat, din pricina programului de austeritate, ca spoliator-şef al naţiunii? Nu şi-a obţinut fostul procuror ascensiunea ca om de casă al coruptului Adrian Năstase, moştenitorul lui Ion Iliescu şi al fesenismului reinventator al securităţii, al bâtelor de la Târgu Mureş, al mineriadelor, al neofascismului „României Mari”?

Ce se poate aştepta, ca preşedinte, de la un ins ce-şi zice social-democrat, dar îşi datorează în parte cariera fulminantă fricii baronetului corupt de sabia justiţiei eliberate şi propagării, la televiziunile controlate de moguli, a unei religii a demonizărilor, menite să justifice readucerea justiţiei sub control? Partidul Socialiştilor Europeni ar trebui să fie avertizat.

Întrucât n-a învăţat să lupte politic normal, Ponta se crede silit să se folosească nu doar de vitriolul populismului şi al naţionalismului, ci şi să arunce retoric, la fiecare pas, bomba atomică, spre a-şi extermina verbal, odată pentru totdeauna, vrăjmaşii reali sau prezumtivi şi pe simpatizanţii lor. La fel au procedat mişcările totalitare. Naziştii îşi desemnau adversarii drept „păduchi”. La comunişti, „vampirii” sugeau sângele poporului. Erau catalogaţi aşa toţi cei ce nu erau "cu ei".

Furibundele dezlănţuiri ale lui Victor Ponta nu-i indică însă doar forma mentală, ideologia extremistă din care, de fapt, se hrăneşte, ci sunt şi un simptom al fricii liderului PSD-ist. Doar Ponta şi o mână de oameni ştiu cât de greu s-au adunat cele 40 la sută pentru candidatul PSD-ist. Ce se ascunde în spatele numărului imens de alegători pe listele suplimentare şi de turişti electorali din judeţe mai cu seamă PSD-iste? De câtă fraudă o fi fost nevoie în ţară şi străinătate spre a se reduce voturile şi aşa enorm de multe pentru un candidat fără partid precum Monica Macovei, ca să ajungă mai puţine decât cele strânse de o marionetă precum C.P. Tăriceanu?

Demonizarea adversarului, oricare ar fi el, e una. Dar câţi români îl iubesc pe Victor Ponta? Mulţi ştiu cine e. Mulţi, tot mai mulţi îl critică sau îl detestă. Între secui, alianţa lui cu Vadim ar putea fi mortală. Dacă Iohannis va începe să zâmbească, dacă se va dezbăra de aerul de aroganţă şi de inflexibilitate care-l înconjoară, dacă va lansa semnalele pozitive necesare românilor din ţară şi de afară, iar ACL şi societatea civilă se vor mobiliza să controleze votul şi să împiedice o fraudă masivă, triumful îi va aparţine.

Nu ar fi doar izbânda lui. Ar fi şi o şansă pentru refacerea social-democraţiei româneşti. Ar fi, în primul rând, desigur, victoria lui Iohannis, dar şi revanşa unui popor scindat şi ofensat, umilit şi obidit, persecutat prea mult, prea rău, timp prea îndelungat de statul feudal condus de Ponta şi de baronetul lui penal.