Responsabilitatea, o absență din limbajul spiritului comunitar | România | DW | 30.04.2022
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

CEREMONIILE REALITĂȚII

Responsabilitatea, o absență din limbajul spiritului comunitar

Mulți copii la vârsta liceului sunt ținuți în fașă, fiind incapabili să participe la treburile casei, să-și încălzească singuri mâncarea, să ajute la curățenie, să meargă la cumpărături.

Copiii răsfăţaţi sunt lipsiţi de responsabilităţi

Copiii răsfăţaţi sunt lipsiţi de responsabilităţi

Responsabilitatea nu face parte din angrenajul educativ pe care cadrele didactice îl au la îndemână pentru a-i implica pe elevi în autocunoaștere, în problemele la care nu pot avea răspunsuri fără ajutorul dascălilor și al părinților. Copiii sunt curioși să afle, dar cu timpul ei își vor amputa această nevoie, după ani de zile în care se vor fi lovit de zidul rece al indiferenței educatorilor. Vor deveni victimele autosuficienței, ale falselor modele și, în final, ale lipsei de responsabilitate.

Menirea școlii de a cultiva sentimente și de a contribui la formarea caracterelor e vânare de vânt. Sistemul nostru de educație pune pe primul plan asimilarea unei cantități de informație, ignorând latura formativă a cunoașterii de sine. Am cunoscut însă și cadre didactice care își încep orele de curs punându-le elevilor muzică clasică, filme scurte despre marile personalități din domeniul culturii ori despre istoria comunismului. Acest comportament, care iese din tiparele programei școlare, este piatra de temelie a comunicării dintre profesor și elevi, evadarea din modelul clasic în care profesorul care stă la catedră pune o distanță implacabilă între învățător și învățăcei. Atâta timp cât modelul acesta nu se va schimba, elevii vor fi în continuare victimele sistemului.

Mediul familial este și acesta prost construit și prost administrat. De exemplu, mulți copii la vârsta liceului sunt incapabili să participe la treburile casei, să-și încălzească singuri mâncarea, să ajute la curățenie, să meargă la cumpărături. Responsabilitatea lor în cadrul familiei este zero atâta timp cât sunt oblojiți și înfășați de părinți ca în frageda pruncie. Ajunși la maturitate, părinții, și nu doar cei înstăriți, le fac cadou fie o locuință, fie o mașină. Ei nu mai trebuie să muncească pentru a și le procura singuri. Salariul e pentru haine, pentru excursii, pentru petreceri. În felul acesta, privilegiile de care beneficiază mulți dintre tinerii de azi se vor perpetua, iar lipsa responsabilității în fața provocărilor vieții va duce la formarea „omului fără însușiri“ al lui Robert Musil.

Absența bunei locuiri împreună cu celălalt

Şcoala nu mai are acelaşi rol ca în trecut

Şcoala nu mai are acelaşi rol ca în trecut

Responsabilitatea în rândul oamenilor maturi este și aceasta deseori absentă. Lucrând în domenii pentru care nu sunt pregătiți, satisfacția la locul de muncă și odată cu ea integrarea în comunitate au de suferit. Imposibilitatea profesării meseriei dorite este o corvoadă care nu de puține ori duce la izolarea față de colectiv, la depresie ori la alte boli psihice.

Nu există studii sociologice care să arate câți dintre salariații din România lucrează în domenii cu totul diferite față de specializarea lor. De exemplu, în anii ’90 sute de mii de tineri au absolvit facultăți de științe juridice, cei mai mulți dintre ei neavând nici o șansă de a-și găsi un loc de muncă în acest domeniu. Fabricile de diplome au scos pe bandă rulantă juriști care au ajuns să lucreze în diferite posturi în genere bine plătite la multinaționale, în taximetrie, în administrație, la birourile parlamentarilor și chiar în construcții. Randamentul la locul de muncă are de suferit din cauza neadaptării.

Lipsa responsabilității duce la imposibilitatea cultivării spiritului comunitar. Un exemplu aparent minor ține de buna locuire împreună cu celălalt. Majoritatea blocurilor din București au în jurul lor spații generoase, de câteva sute de metri pătrați, care sunt năpădite din primăvară până la începutul iernii de buruieni.

Este o raritate să vezi de regulă un bătrân cu cazmaua în mână care plantează flori în fața blocului. E păcat de dumnezeu să lași atâta pământ năpădit de frunze uscate și buruieni. La țară, sătenii încă se mai adună în clacă să-i ajute pe cei nevoiași la muncile câmpului. Asta se cheamă comunitate, adică răspunsul că lângă tine mai stă cineva. Dar și aici comunitatea suficientă sieși e pe cale de dispariție.

Responsabilitatea nu e premiată, la fel cum absența acesteia nu e sancționată. Ea face parte din setul de valori pe care le cultivăm și împărtășim sau nu. A da seama de cel de lângă tine e o mare răspundere, dar și o împlinire deplină. Abia trăind cu adevărat în colectivitate dobândim spiritul comunitar, cu obligațiile și recompensele ce derivă de aici. Vom vedea atunci mai multe cazmale frăgezind pământul din fața blocului, mai mulți oameni laolaltă, mai multe voci vorbind aceeași limbă.