Republica poeţilor şi kakistocraţia română | România | DW | 15.01.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Republica poeţilor şi kakistocraţia română

La ce distanţă suntem de civilizaţie? Greu de măsurat fără instrumente adecvate. Dar reţelele de socializare ajută. Una vehiculează o listă de cuvinte care, devenite inutile în vest, au dispărut. Trebuie resuscitate.

Într-o epocă în care justiţia e pusă pe butuci e vorba de vreo două duzini de cuvinte care ar merita să învie. Ele au murit sau agonizează în Occident, de când şi-au pierdut rostul. Acolo, nu însă şi aiurea.

Între aceste vorbe se găseşte ”fudgel”, a te face că lucrezi, când de fapt nu faci nimic. Expresia aminteşte de poate cea mai celebră replică din debutul revoluţiei române, cu Dinescu şi Caramitru în prim plan, care s-a parafrazat ca ”Mircea, fă-te că lucrezi”. În fapt tăcerea celor peste patru decenii de totalitarism comunist implodase, în decembrie 1989, în cacofonia din studioul patru al TVR, fiind întreruptă scurt, la ora H, de apelul adresat de actor disidentului: „arată că lucrezi”.

Erau, să admitem, trei memorabile cuvinte. Era de fapt o clipă unică, acel moment istoric în care, pentru prima oară, ţara devenea ceea ce Platon abhora. În speţă o republică a poetului (şi, un pic, a actorului). În răstimp, pe-aproape, se pregătea Ion Iliescu şi îşi făceau de cap fantomele securiste ale terorismului inexistent, dar sângeros.

Ce preţioasă clipă! Şi totuşi, i-au trebuit talentatului artist trei cuvinte ca să-i confere noimă pentru eternitate! Ce economie de timp şi vorbe ar fi putut face, dacă ar fi avut la îndemână geniala vocabulă numită „fudgel”. Dar n-avea, săracul, de unde s-o procure. Englezii se debarasaseră de ea cu vreo trei sute de ani în urmă. Şi nu e singurul concept interesant de care, nemaifiind nevoie, limba globală s-a descotorosit. Spre paguba ei şi a revoluţiei române. 

Revoluţie care continuă azi sub forma repetatelor lovituri de stat de drept (de regulă, dar nu numai parlamentare), având la butoane fie manechine, ca Tăriceanu, fie  revoluţionari gen Nicolicea (zis, enigmatic, ”luptător determinant la revoluţie”). Deşi cel din urmă se bucură de toate avantajele aferente sintagmei nu se prea ştie cu ce vitejie s-a distins la Turnu Severin acum vreo 28 de ani. Şi nu e probabil să putem lămuri misterul curând, căci, după cum semnala recorder.ro, ”Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor (SSPR) încalcă legea privind accesul la informaţiile de interes public şi ţine secret dosarul pe baza căruia Nicolicea a primit certificatul de luptător "determinant”.

Ceea ce însă nu ni s-a putut în cele din urmă ascunde este "şcoala superioară" la care a terminat ”dreptul”, acest tainic individ, politician cheie în schimbarea legilor justiţiei, fost repetent la Facultatea de Automatizări şi Calculatoare a Universităţii din Timişoara. Ei bine, a terminat-o, vai, la Universitatea Spiru Haret. La un  stabiliment nu mai puţin rău famat, cel puţin într-o vreme, după cum ar zice gurile rele, decât casele de toleranţă olandeze.

În 2008-2009, când studia Nicolicea la filiala ei din Turnu Severin „de la distanţă", dar împreună cu nevasta şi cu fiica (sic!) această "universitate" funcţiona ilegal, întrucât nu era nici acreditată, nici autorizată, măcar provizoriu. Ceea ce nu l-a împiedicat pe senatorul PSD-ist să accepte, să-şi aroge şi să exercite un rol cheie în ceea ce ar urma să fie propăşirea poliţienească şi judiciară a României dragniote prin schimbarea legilor justiţiei. 

Dar ce nu se poate oare într-o republică a poeţilor revoluţionari mai talentaţi, în orice caz, în a parveni (şi-adesea în a se îmbogăţi fabulos, dacă ne uităm la pensiile şi veniturile încasate lunar de unii dintre deputaţi, senatori sau miniştri), decât nefericitul Maiakovski?

Ei bine, parlamentarii de la Casa Poporului au reuşit multe performanţe uimitoare, unice probabil, în analele parlamentarismului mondial. La fel guvernanţii, între care uluitorul ministru al justiţiei, care mai era la 15 ianuarie, de ziua marelui poet naţional, în funcţie, deşi, pe lângă alte nefăcute, e acuzat că a coordonat o teză de doctorat plagiată, potrivit Emiliei Şercan, integral, de către vicepreşedintele CSM, Codruţ Olaru. Care contestă că e autorul unui plagiat.  

Între cei mai remarcabili parlamentari figurează şi Cătălin Rădulescu, "mitraliorul" de şcoală nouă, un infractor condamnat definitiv pentru corupţie, omul care şi-a probat agerimea de minte, perspicacitatea şi discernământul considerând verosimile imagini contrafăcute cu o farfurie zburătoare. Cum e posibil să fi ajuns parlamentar PSD? Meritocraţia, bat-o vina.

Produsul ei, senatorii şi deputaţii cu sau fără "rol determinant”, dar nu în revoluţie, ci în ceea ce aş numi asiatizarea cu succes a României, au izbutit în 2014 turul de forţă de a lucra în 5 luni mai puţin decât un salariat obişnuit într-o lună. Greu de identificat persoane cărora să li se potrivească noţiunea de "fudgel", de ”fă-te că lucrezi, când de fapt nu faci nimic”, mai bine decât lor.

Şi totuşi, azi, pe unii cetăţeni oneşti i-ar putea acapara nostalgia acelei benefice epoci de mult apuse, în care parlamentarii îşi mai vedeau de viaţa, de studiile, de plagiatele, piţipoancele sau rimelurile lor. Căci, ocupaţi  cu toate aceste plăcute nimicuri, n-aveau prea multă vreme să atenteze la binele unei democraţii suferinde şi în pioneze încă dinainte de a se apuca ei să se activeze şi să schimbe legislaţia în vigoare spre a-i scăpa de puşcării pe şefii lor.    

De atunci, la cârmă s-a instalat o putere, despre care adversarii ei afirmă câte în lună şi în stele. Nu doar că e excesiv de activă. Ci şi că e mafiotă. Că e o cleptocraţie. Că grupul ei infracţional organizat scoate ţara din Europa spre a o închina Kremlinului. Că e semianalfabetă, dar iubitoare de oi, de "genunche" şi de "pronume". Că alcătuieşte un guvern plin de slugi docile, dar incompetente, ale PSD-istului-şef, un infractor cu averi în ţară şi străinătate de dimensiuni pentru care doar multimiliardarul Valdimir Putin n-are de ce-l invidia. ”Decât” atât. De ce?

Fiindcă e o imensă pierdere de vreme interminabila enumerare a tuturor acestor însuşiri, valenţe şi potenţe ale puterii dâmboviţene, purtând ştampila inconfundabilă şi indelebilă a magnatului din Teleorman. Ce mare economie ar reprezenta caracterizarea ei printr-un singur concept!

Dar acest cuvând s-a inventat! Există! Face parte din aceeaşi listă de noţiuni ce-ar trebui resuscitate, potrivit site-ului History Hustle. E kakistocraţia. E un termen de origine elenă, care înseamnă guvernarea exercitată de oamenii cei mai răi şi mai puţin calificaţi.

Preluată de la vechii greci, noţiunea a decedat cândva, cînd Anglia a început să devină un stat de drept condus constant într-un chip admisibil. E, totuşi, poate, cazul ca şi acest cuvânt să învie. Dacă nu la ei, în republica poeţilor măcar. 

În care îi va dispărea necesitatea într-un secol, poate. Sau, cine ştie, mai degrabă. Dar numai dacă unii, care rezistă, insistă...