Republica Moldova - un sfert de veac de singurătate

27 august 1991 a fost o zi decisivă pentru destinul unui pământ chinuit de istorie, a unui popor trecut prin ororile regimului sovietic și pornit într-o eternă căutare a identității. A fost ziua când a apărut un stat independent pe noua hartă a Europei. În acea zi nimeni nu bănuia ce avea să aducă asumarea independenței, că în următorii 25 de ani vor urma perioade dificile de consolidare a statului, că asemenea unui erou din romanele lui Gabriel Garcia Marquez, Republica Moldova va fi nevoită să-și învețe ca un copil lecțiile, din eșecuri și succese.

1991-2001: Romantism, unionism și iluzii

Mișcarea de eliberare națională a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești a început înainte de 1991, fiind într-un fel generată și de "Perestroika" lui Gorbaciov. Deja în 1989 moldovenii nemulțumiți de politica sovietică de deznaționalizare au început a ieși în stradă să ceară dreptul la limbă și grafie latină, care erau interzise de mulți ani.

Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, denumită în memoria acelor mișcări, mai poartă încă amintirile sutelor de mii de protestatari, veniți din toate colțurile țării pentru a cere libertate. Momentul culminant a venit pe 27 august 1991, când, în procesul destrămării Uniunii Sovietice, Republica Moldova și-a declarat independența, iar primul președinte al țării a devenit Mircea Snegur.

Ca și mulți alți intelectuali, istoricul de la Chișinău Iurie Colesnic a participat în acea perioadă la mișcările de eliberare națională. El crede că pentru independența țării, Republica Moldova a avut de plătit scump.

"Avântul anilor 1989-1990 a fost unul important pentru istoria Republicii Moldova. Mișcările de atunci au dus la obținerea independenței atât de mult dorită de cetățeni. Totodată, un moment important îl constituie anul 1992, când Republica Moldova aderă la Organizația Națiunilor Unite. Tot atunci, începe războiul din Transnistria, care a fost unul dificil pentru țară deoarece aceasta nu avea încă formată o armată proprie. Cu părere de rău constat că acest conflict nu a fost rezolvat nici până astăzi. Un alt moment important a fost privatizarea în baza bonurilor patrimoniale, care dintr-un scop nobil a devenit un moment al primelor fraude financiare. Tot aici, țin să menționez și privatizarea pământurilor, un proces formalizat, care a dus la faptul că o mare parte a cetățenilor s-a întors în timp la începutul sec. XX, când calul, secera și sapa erau principalele unelte de lucru. Economia țării care a avut de suferit de pe urma prăbușirii imperiului a căzut la pământ, iar oamenii au fost nevoiți să își caute noi locuri de muncă. În acești ani a avut loc primul val de migrație al oamenilor în alte țări, un moment delicat al țării noastre pe care noi nu l-am conștientizat. Criza economică a durat și a atins cote alarmante prin 1997, când salariile întârziau cu lunile și anii, iar unii primeau plata pentru lucru în marfă. Această perioadă dificilă a durat până în 1999. Pot să concluzionez că anii 1991-2001 au fost influențați de două curente - unul care dorea unirea cu România și revenirea la statutul țării din anul 1940, iar altul a fost legat de constituirea unui stat independent. Aceste curente persistă și în ziua de azi", a declarat istoricul pentru DW.

Romantismul mișcării naționale de la începutul anilor 90 a fost urmat de o lungă perioadă de criză economică și tulburări politice. Având o populație de aproximativ 4,5 milioane, Republica Moldova a început să-și piardă populația, iar politicienii din acele timpuri nu au fost în stare să gestioneze situația. Corupția, primele grupări mafiote, deconectări de la energia electrică, salarii plătite în marfă, dar și multe alte elemente greu de închipuit acum, au pus stăpânire pe țară. Cu toate acestea, singură în fața tuturor, Republica Moldova făcea primii pași pe calea independenței, adoptând limba națională, tipărind bani, aprobând stema și drapelul, încercând parcă să demonstreze unei lumi întregi că poate exista.

2001-2009: Revenirea la comunism și revoluții

Crizele și instabilitățile politico-economice din țară au lăsat o amintire amară cetățenilor Republicii Moldova, care, dezamăgiți de anii 90 și copleșiți de amintirile perioadei sovietice, au readus la putere Partidul Comunist. Astfel, la alegerile din 25 februarie 2001, comuniștii au obținut 50,7% din sufragii, iar la redistribuirea mandatelor i-au revenit 71 din cele 101 de locuri în parlament. Liderul comuniștilor, Vladimir Voronin, a fost ales la 4 aprilie 2001 în calitate de nou șef al statului, iar Republica Moldova a devenit primul stat din fosta Uniune Sovietică, în care Partidul Comunist, cu toți nomenclaturiștii vechi reveneau la putere.

Clasa politică și intelectualitatea de opoziție au primit o lovitură dură, iar șocul acestei victorii a dus la apariția primelor revolte în masă, conduse de Iurie Roșca, liderul PPCD. Acesta a scos în piață mai mulți tineri și intelectuali, iar mai târziu a blocat bulevardul Ștefan cel Mare din fața Parlamentului unde s-a creat un „Orășel al libertății”. Președintele Voronin nu a cedat acestor presiuni, investind în organele de conducere și ministere oameni fideli partidului.

Victor Nichituș, jurnalist de la Chișinău, pe atunci avea o emisiunea matinală la Radio Nova, în cadrul căreia realiza mai multe interviuri cu personalități din țară. În pofida propagandei comuniste, această emisiune era una din cele mai ascultate din țară, iar jurnalistul își permitea să invite diferite personalități care criticau regimul. În pofida criticelor aduse, Victor Nichituș crede că perioada anilor 2001-2009 a aparținut în totalmente Partidului Comunist, influențată de cele două mandate ale Președintelui Voronin.

"Dacă facem o retrospectivă la ceea ce s-a întâmplat în acei ani, pot spune că Partidul Comuniștilor de atunci nu a procedat ca Erdogan actualmente în Turcia. De ce fac această trimitere, deoarece în 2001 aceștia aveau o majoritate absolută și ar fi putut să facă orice - de exemplu să schimbe Constituția sau însemnele de stat. Voronin putea să devină un 'sultan', dar nu a făcut aceasta și este un merit pozitiv, deoarece erau presiuni atât din partea Moscovei, cât și din partea unor apropiați. Un alt aspect, ce vorbește că Voronin a fost un statalist, este refuzul dat lui Putin de a federaliza Republica Moldova prin planul Kozak. Ce a însemnat aceasta pentru țară? A venit în 2005 primul embargo impus de Federația Rusă vinurilor moldovenești, iar în timpul alegerilor din același an Moscova a încercat să destabilizeze situația din țară. Dacă e să vorbim de un alt an crucial, atunci trebuie să menționez anul 2005, când Voronin devine pentru a doua oară președinte al țării, iar perioada ce a urmat a fost mai mult una cu derapaje de la democrație. Pot să concluzionez că perioada 2001-2009 a fost influențată și de anumite lupte politice ale partidelor de opoziție de a recuceri puterea, dar și alte lupte de culise. Această perioadă s-a încheiat în 2009, un an când Partidul Comunist a pierdut puterea, când tinerii ieșiți în piață au dat de înțeles că vor altceva, iar 2010 a devenit un an de cotitură, ce va duce Republica Moldova spre calea integrării europene”, a comentat jurnalistul.

Regimul Voronin a fost cel mai longeviv din istoria Republicii Moldova, care datorită unei majorități parlamentare a avut cel mai stabil guvern. Cu toate acestea situația socială din țară a rămas tensionată, iar partenerii occidentali au răcit relațiile cu Chișinăul. Datorită lipsei locurilor de muncă și a situației economice precare, țara a fost lovită de un nou val de migrație. Unii cetățeni au luat drumul spre Moscova, iar cei cu pașapoarte românești au mers în UE. Tot mai mulți copii au rămas acasă în grija buneilor, văzându-și părinții doar pe Skype. Această situație, dar și primele rezultate ale scrutinului din 2009 ce arătau în favoarea Partidului Comuniștilor iarăși a determinat ieșirea la proteste a moldovenilor.

2009-prezent: revoluția Twitter, istoria de succes a UE, oligarhii și jaful secolului

Primăvara anului 2009 a fost una fierbinte pentru Republica Moldova. La 7 aprilie 2009, zeci de mii de tineri au protestat la Chișinău, acuzând guvernul comunist de fraude electorale. Protestele pașnice au degenerat în violențe datorită provocatorilor, infiltrați în mulțime. Au fost atacate și ocupate clădirile Parlamentului și Președinției, care ulterior au fost devastate și incendiate. Poliția a intervenit în forță, iar mulți protestatari au fost maltratați în comisariate. Acest protest este și actualmente învăluit de multe mistere, mulți din cei vinovați aflându-se în libertate.

Cu toate acestea, „Revoluția Twitter” a adus o schimbare radicală a regimului politic din țară. Astfel, la alegerile anticipate pe 29 iulie 2009, la care Partidul Comuniștilor s-a plasat din nou pe primul loc cu 44,69% (48 de mandate), partidele de opoziție (PL, PLDM, AMN și PDM) au făcut o coaliție numită Alianța pentru Integrare Europeană, având o majoritate fragilă cu 53 din cele 101 de locuri în Parlament formează un guvern.

Republica Moldova a trecut astfel la o nouă treaptă, iar noua coaliție parlamentară a primit susținerea partenerilor occidentali, care își doreau să facă din mica țară o istorie de succes a Parteneriatului Estic al UE. Au început să vină primele fonduri de susținere, țara a înregistrat succese pe plan extern și părea că Chișinăul în scurt timp va deveni un nou membru al UE. Moldovenii își recăpătau încrederea că țara lor în final va deveni una de succes și că ei vor trăi mult mai bine. Cu toate acestea, luptele din interiorul noii Alianțe n-au lipsit. Acestea au dus la noi crize politice și dezamăgiri.

Igor Volnițchi, analist politic și autorul cărții "Istoria partidelor politice din Republica Moldova", consideră că perioada anilor 2009-2016 poate fi împărțită în două etape - prima fiind legată de o stabilitate politică pe plan intern și extern, care a adus liberalizarea regimului de vize cu UE și la semnarea acordului de Asociere, iar a două reprezentând o catastrofă a clasei politice autohtone.

"Sunt două etape distincte. Prima etapă a entuziasmului, când Moldova iese de sub conducerea comunistă. Oamenii așteptau primele schimbări, care au venit în scurt timp. Astfel, în 2009-2010 au pornit niște procese importante, care în scurt timp au făcut din Republica Moldova o țară cu cea mai mare creștere economică din regiune și lider în Parteneriatul Estic. A fost o perioadă frumoasă, dar care s-a terminat în 2012, când începe a doua etapă. Atunci au fost primele semnale că acea guvernare democratică în realitate nu funcționa bine în interior. Atunci a avut loc prima tentativă de atac raider asupra sistemului bancar al țării, care ulterior a devenit călcâiul lui Ahile. Tot atunci apar primele disensiuni deschise între partidele aflate la guvernare. Această perioadă de instabilitate a fost încununată de începutul anului 2013, când la un tragic incident la o vânătoare din Pădurea Domnească, unde au participat mai mulți oficiali, a decedat un tânăr om de afaceri. Aceasta a generat o reacție în lanț, care a arătat că în această coaliție de guvernare, în care oamenii credeau că se lucrează pentru un viitor decent, de fapt aveau loc reglări de conturi. Acesta a fost depășit doar printr-o reformatare a clasei politice. Și, atunci când se părea că situația a fost depășită, a urmat anul 2014. Cu doar o săptămână înainte de alegeri, în Republica Moldova aveau loc acțiuni care au fost raportate la jaful secolului. Toată comunitatea internațională a rămas șocată de faptul că într-un scurt timp din țară a dispărut un miliard de dolari, iar trei bănci au fost falimentate. Anul 2015 a fost cel mai negru an din istoria politică recentă a țării, un an în care am avut cinci premieri, un an în care cele două mari forțe politice au folosit cele mai murdare mijloace. Cetățenii au rămas dezamăgiți, iar partenerii externi și-au întors spatele. În 2016, putem admite că la prima vedere avem stabilitate, dar pentru prima dată în istoria țării avem un Parlament care nu reprezintă voința populației, primele trei partide votate de cetățeni nu se află actualmente la guvernare, iar un partid care este la limita sondajelor conduce țara. Iată așa un paradox avem acum după 25 de ani de la independență - cea de stat capturat”, a comentat pentru DW analistul.

Speranțe deșarte?

Concluziile unui sfert de secol de singurătate sunt mai mult triste. Ultimele evenimente din Republica Moldova demonstrează că istoria zbuciumată a țării după 25 de ani continuă să balanseze dintr-o extremă în altă. În urma acestor turbulențe cel mai mult au de suferit cetățenii, care, dezamăgiți de clasa politică oligarhizată și coruptă, continuă să plece din țară. Republica Moldova nu învață din lecțiile istoriei, ci calcă în alte gropi, care duc la crize de proporții. Cu toate acestea, Republica Moldova rămâne un stat cu o diversitate mare de peste 25 de etnii, cu o natură frumoasă și neafectată de industrii, cu cetățile și mănăstiri medievale și, nu în ultimul rând, cu oameni frumoși și deschiși la suflet. Ce va urma? Se pare că acum puțini analiști sau chiar prezicători ar putea spune cum va fi viitorul țării. Cert este că istoria nu se oprește aici, iar moldovenii încă mai speră că va veni o zi când se vor mândri cu mica lor țară și că nu se va mai asemăna cu personajele lui Marquez.