Reprezentativitatea e un concept neclar

Decizia Curții nu e deloc surprinzătoare, fapt care ar trebui să ne bucure. Previzibilitatea și raționalitatea unor decizii instituționale sunt temeiul cel mai important al încrederii. Desigur că mulți sperau să se revină la două tururi de scrutin, dar e de preferat să avem decizii constituționale bine întemeiate decât să obținem o lege mai bună prin mijloace îndoielnice.

Am arătat într-un articol anterior (”Reprezentativitatea și alegerile într-un singur tur”) că sesizarea lui Liviu Avram este ingenioasă, dar că ea nu e însoțită de argumente solide. În privința numărului de semnături cerute unui candidat, Curtea decisese deja într-o speță asemănătoare (sesizarea lui Remus Cernea), iar cât privește alegerile într-un singur tur, este greu de luat o decizie câtă vreme ”reprezentativitatea” este un concept vag. Multă lume crede că e ceva simplu și că se poate măsura, dar, intrând în detaliile tehnice ale unui scrutin, se poate vedea că nici două tururi (și nici chiar trei) nu asigură, în condițiile unui absenteism ridicat, o ”reprezentativitate” mai bună, așa cum poate fi înțeleasă ea în termeni intuitivi. În cele din urmă, președintele Curții, Augustin Zegrean, a dat singura definiție utilizabilă: ”reprezentativ e cel care are mai multe voturi”. La prima vedere este o definiție scandaloasă, dar pur și simplu nu se poate da o definiție mai bună decât într-un sistem politic represiv, care ar prevedea votul obligatoriu. Dar atunci despre ce reprezentativitate am putea vorbi dacă oamenii votează cu sila, ca în regimul comunist?

Discuția asta a mai fost inițiată și, cel puțin din punct de vedere psihologic, a fost epuizată. Nu cu mulți ani în urmă, unii au propus votul obligatoriu, vituperând lipsa de responsabilitate civică, indolența, lenea, prostia șamd, dar s-a văzut repede că asemenea poziții nu pot fi susținute decât prin forță. Pur și simplu nu îi poți obliga pe oameni să meargă la vot, iar insultele proferate de cetățenii ”responsabili” și ”implicați” nu ajută la nimic. Prin urmare trebuie să ne mulțumim cu o definiție pur formală a reprezentativității și să sperăm că, într-o manieră liberă și nu prin puterea constrângerii, politica va suscita tot mai mult interes (aici se deschide un spațiu larg de reflecție).

Am arătat, de asemenea, că, în condițiile politicii românești, ar fi mai bine ca alegerile să se desfășoare în două tururi de scrutin. Dar decizia aparține forului legislativ și nu unei instanțe de jurisdicție constituțională. Liberalii, care astăzi atacă cu toate ocaziile legea electorală, au votat la vremea respectivă pentru un singur tur de scrutin. De ce au făcut-o?

Un singur tur de scrutin este o variantă potrivită unei societăți în care există un nucleu activ mai larg, care se manifestă în mod natural ca forță de tracțiune economică, culturală șamd. La noi însă, aceste zone mai efervescente, mai dinamice, capabile de expresie politică sunt minoritare, sunt biete insulițe într-o mare obosită de vârstă sau demobilizată de sărăcie. Din acest motiv, pentru a prinde în ecuația politică și grupurile mai vioaie, ar fi necesar și un al doilea tur de scrutin. Când contestatarii legii electorale vorbesc despre lipsa ”reprezentativității” ei vor să spună, de fapt, că oamenii pe care ei îi preferă vor rămâne fără reprezentare. Dar stă în puterea parlamentului să modifice legea încă de pe acum cu aplicabilitate pentru viitor. Decât să se lamenteze la nesfârșit, PNL ar putea iniția un nou proiect de lege.