Relația dintre sărăcie și televiziune în România

Un sondaj de opinie recent arată că lucrul cel mai prețios pentru români este televizorul. Care este obiectul din casă care v-ar lipsi cel mai mult dacă s-ar defecta?, sună întrebarea. Iar răspunsurile sunt edificatoare: televizorul - 30%, mașina de spălat - 14%, frigiderul - 14%, computerul/laptopul - 8%, telefondul - 8% și așa mai departe. (IRES citat de Evenimentul Zilei)

Sociologul Vasile Dâncu a utilizat acest sondaj (cu mult mai amplu) pentru o serie întreagă de reflecții amare privitoare la rolul nefast al televiziunii, care nu doar va fi confiscat viața privată în stil orwellian, dar va fi lobotomizat populații întregi, înstrăindu-le de ele însele (”Tirania televiziunii”, vasiledancu.blogspot.ro). Înarmat cu cele mai aspre diagnostice (de la Jacques Ellul la Jean Baudrillard), sociologul delegitimează total televiziunea, al cărei rol nu poate fi decât manipulator și, în esență, malefic. Nu îl vom contrazice.

Atragem doar atenția asupra datelor prezentate mai sus. Obiectul care ar lipsi cel mai mult, dacă se strică, este televizorul și nu mașina de spălat sau frigiderul. Așadar ceva ce ține de imaginar și nu de viața materială. Mai înainte de a vorbi de efectul negativ al televiziunii să observăm că omul rămâne loial naturii sale și suferă în primul rând din motive imponderabile. Dominația excesivă a televiziunii poate fi însă indiciul unei grave carențe materiale, una care îi amputează mijloacele de manifestare. Omul devine, practic, captiv într-un spațiu restrâns și se dedică, de cele mai multe ori, unei reverii comode. Există o certă corelație între nivelul de trai și consumul de programe televizate și fenomenul este cu atât mai amplu cu cât nu privește numai pe cei aflați în sărăcie radicală, ci și media de jos, dacă putem spune astfel.

Ca să înțelegem mai bine ar trebui să avem un tablou mai clar asupra stării societății românești din perspectiva veniturilor și inegalității. Un instrument folositor ne-a pus la dispoziție Fundația Friedrich-Ebert, care a lansat recent ”Monitorul Social” cu statistici relevante privitoare la sărăcie și inegalitate (http://monitorsocial.ro/). România, după Bulgaria, are cea mai ridicată rată de ”privare materială” din UE: 45,8% din populația țării. Același indicator arată 16,9% în Spania, 19,5% în Germania, 25,5% în Polonia și 4,3% în Suedia. Iar dacă vorbim de ”privare materială severă” comparațiile sunt și mai grăitoare: România 28,5%, Bulgaria 43%, Grecia 20,3%, Polonia 11,9%, Germania 5,4%, Suedia 1,4%.

Relevantă pentru problema ”captivității” sau ”infirmității” pe care o creează sărăcia este poate și statistica referitoare la mașini. Dacă Bucureștiul și Ilfovul sunt aproape de media europeană, țara în ansamblu stă mult mai rău: 223 de mașini la mia de locuitori față de 383 în Bulgaria, 466 în Grecia, 486 în Polonia sau 525 în Germania. Dar și mai grăitoare este statistica kilometrilor parcurși, căci degeaba ai o mașină dacă o ții parcată din lipsă de benzină. Românii, deși au, proporțional, jumătate din numărul de mașini pe care îl au germanii, parcurg cu ele de 12 ori mai puțini kilometri. Prin urmare, ei rămân blocați într-un areal strâmt și, dacă vorbim de sărăcia urbană, sunt limitați la spațiul meschin dintre blocuri. Dar captivitatea aceasta se duce în reverie și narcoză televizivă și nu ar trebui să ne mire că o treime dintre români consideră că televizorul este obiectul lor cel mai folositor.

Dacă privim însă lucrurile din intimitatea lor și dacă îi luăm în considerare pe cei bătrâni și singuri, televizorul apare, în cele din urmă, ca o formă de supraviețuire, care nu ar trebui atât de mult demonizată. Într-un film al lui Akira Kurosawa, un personaj care preferă să moară decât să cerșească își petrece îndelungata agonie visând cu ochii deschiși la casa frumoasă pe care o va construi cândva. E un homeless cu suflet de samurai, pentru care reveria rămâne singura formă de viață, atât timp cât realul îi pretinde compromisuri inadmisibile. Scenariul e tragic și radical, dar captivitatea relativă a sărăciei și bătrâneții poate pretinde la rândul ei această abstragere din real, într-o reverie mereu întreținută.

Cu siguranță că există și o explicație culturală și că asistăm de fapt la o dublă sărăcie, fiecare versant alimentându-l pe celălalt. În România, 37,3% dintre elevii de 15 ani sunt la nivelul de jos pe scala PISA la capacitatea de citire și înțelegere a lecturii, spre deosebire de Germania - 14,7% sau Polonia 10,6%. E foarte probabil că acești tineri vor îngroșa în viitor rândurile acelora din rubrica ”privare materială” și care vor pune un preț tot mai mare pe ”audio-vizual”.

Dar din toate acestea am putea trage concluzia că nu atât televiziunea creează oameni captivi, așa cum se spune invariabil, ci, poate invers, oamenii captivi sunt condamnați la televiziune.