Registrele euroscepticismului

Este firesc să ne întrebăm dacă amplificarea curentelor eurosceptice este doar un fenomen trecător sau dacă nu cumva ele exprimă ceva mai profund, care se va manifesta tot mai puternic în viitor. Deocamdată, în ciuda unor rezultate considerate dezastruoase, forţele eurofile deţin în PE o majoritate consistentă, care-i reuneşte pe populari, socialişti şi liberali. Socialiştii cel puţin au anunţat de pe acum intenţia de a susţine candidatura lui Jean-Claude Juncker, ceea ce sugerează o certă majoritate.

Dar se pare că adevărata forţă a integraţioniştilor nu stă atât în număr, cât în slaba capacitate de asociere a euroscepticilor. Cu riscul de a rata constituirea unui grup foarte puternic, britanicii de la UKIP au refuzat categoric să se asocieze cu Frontul Naţional din Franţa. Nici euroscepticii italieni de la M5S sau germanii de la AfD nu ar accepta o asociere cu FN, ceea ce împiedică de la bun început constituirea unei puternice coaliţii eurosceptice, capabile să pună pe viitor probleme formaţiunilor mainstream.

Dar unii dintre cei mai articulaţi eurosceptici, cum sunt de pildă cei din Alternativa pentru Germania (AfD), nu s-ar asocia nici ei cu independentiştii de la UKIP, car par prea ”peuple” şi prea puţini liberali, preferând în schimb o coaliţie cu conservatorii lui David Cameron. A fost de altfel o mare reuşită a acestei formaţiuni, faptul că a fost acceptată joi în grupul ECR, în pofida recomandărilor cancelarului Angela Merkel şi ale lui David Cameron el însuşi, care spera o apropiere de şefa guvernului de la Berlin.

Frontul Naţional, care se poate baza pe susţinerea olandezilor lui Geert Wilders şi pe cei din Partidul Libertăţii din Austria (FPÖ), a ratat joncţiunea cu britanicii şi nu se poate baza nici pe adeziunea polonezilor. În ciuda unei intense şi în parte reuşite campanii de dediabolizare a grupării, FN nu a putut să se desprindă cu totul de eticheta de partid xenofob şi antisemit.

Obstacolul cel mai mare stă în diversitatea greu reductibilă a tendinţelor eurosceptice. În Franţa, bunăoară, FN a reuşit să ocupe scena, dar în realitate euroscepticismul are extrem de multe nuanţe, care conţin inclusiv elita intelectuală ataşată de valorile tradiţionale ale Europei istorice.

Nu există poate exemplu mai bun decât acel al filosofului Alain Finkielkraut, primit recent în Academia Franceză şi care declara în cadrul unei emisiuni de televiziune: ”Nu am votat la alegerile europene, deoarece iubesc prea mult Europa ca să mă recunosc în Uniunea Europeană”. Dar, ca să nu existe îndoieli, tot el spunea că are senzaţia că ”pentru a construi Europa demontăm într-o bună măsură Europa în sens de civilizaţie”.

Evitând cu grijă ca ideile sale să aibă atingeri cu Frontul Naţional, Alain Finkielkraut a deplâns neobosit decăderea civilizaţiei şi culturii franceze, aflate sub asediul unei imigraţii nestăvilite. În opinia sa, relativismul stângii şi coborârea permanentă a standardelor minează din interior o lume care riscă să se piardă pe sine. Emigrant el însuşi, ca evreu de origine poloneză, Alain Finkielkraut nu cere Franţei să-şi închidă porţile, ci să rămână conştientă de valoarea moştenirii sale istorice, iar noilor sosiţi le pretinde să respecte valorile ţării gazdă. Acesta este antiglobalismul şi, în particular, euroscepticismul de registru înalt, care aduce puţin ca situaţie cu postura junimiştilor români din ultima jumătate a secolului al XIX-lea, aflaţi ei înşişi în răspăr cu spiritul liberal al timpului.

În Germania, profesorul de economie Bernd Lucke nu are ambiţii filozofice, dar exprimă el însuşi versiunea înalt intelectuală a euroscepticismului. Adversar al monedei comune, Bernd Lucke a adus în dezbaterea publică o argumentaţie pur academică. Dacă Alain Finkielkraut se pronunţă ca filosof al istoriei, Bernd Lucke vorbeşte ca om de ştiinţă. Fiecare, în felul său, enunţă perpsective dintre cele mai sumbre: dacă unul prevede prăbuşirea economică a ţărilor din sud şi chiar a Franţei, celălalt întrevede o prăbuşire civilizaţională fără egal. Primul semn al acestei decandenţe ar fi că funcţia de conservare a societăţii va fi preluată de Frontul Naţional, într-o mişcare care va duce la teribile paradoxuri: „Ştiţi ce se va întâmpla? - a întrebat Alain Fienkielkraut - lupta împotriva antisemitismului va fi asumată de FN, deoarece stânga, abandonând laicismul, va ridica stavilele din calea mareei islamice.”

Vedem aşadar că euroscepticismul care a cuprins ţările Europei occidentale are registre largi şi merge nu doar de la stânga la dreapta, dar şi pe verticală, de la populismul trivial, la reflecţia filosofică şi teoria ştiinţifică. Cu toate acestea, prestigiul unor exponenţi nu poate învinge o slăbiciune de fond. Asistăm la o contradicţie: ca să poate combate mişcarea supranaţională a integraţioniştilor, euroscepticii ar trebui să poată alcătui o forţă supranaţională, ceea ce este împotriva propriei naturi.

Şi totuşi nu vom face previziuni. Într-o reprezentare grafică, euroscepticii se află pe o curbă ascensională şi revine liderilor actuali ai Europei să ofere un răspuns pe măsură.