Recursul la memorie, un act de disciplină morală | România | DW | 07.05.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

CEREMONIILE REALITĂȚII

Recursul la memorie, un act de disciplină morală

Un muzeu al regimului totalitar ar putea cuprinde, pe lângă atrocitățile petrecute în închisorile comuniste, nenumărate aspecte ale suferințelor celor care nu au fost întemnițați.

Unul dintre primele atribute care definesc o societate este memoria colectivă. Sub presiunea acestui angajament definit ca stare de a fi împreună cu cel de lângă tine, prezentul reclamă de fiecare dată recursul atât la ororile trecutului, cât și la izbânzile istoriei. Autismul colectiv nu își are locul într-o societate dezvoltată, la fel cum nici egolatria diformă nu va pune vreodată piatră pe piatră.

După 30 de ani, încă nu au fost  încheiate procesele Revoluției și Mineriadei. Trei decenii dosarele au fost amânate, urmărirea penală suspendată, din nou reluată și tot așa. Adevărul, știut de toată lumea, încă este pus în balanța Justiției după ani de zile în care rechizitoriile au fost încuiate în fișetele procurorilor. Memoria colectivă ne lipsește ca și trebuința de a ne însoți prezentul în mod participativ.

S-a vorbit mult despre nevoia unui proces al condamnării comunismului. În 18 decembrie 2006, fostul președinte Traian Băsescu a prezentat în plenul Parlamentului Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, cunoscut și drept raportul Tismăneanu. Documentul a stârnit injurii ale unora ca Adrian Păunescu sau C.V. Tudor la adresa unor intelectuali aflați în sala forului legislativ. Condamnarea aceasta simbolică s-a oprit însă aici, fără a provoca dezbateri, fără a duce la completarea raportului de către istorici cu date care fără îndoială că nu au putut fi strânse în cele șase luni de funcționare a comisiei.

Printre recomandările comisiei prezidențiale a fost și aceea a înființării unui muzeu al comunismului la București. Multe voci s-au opus, inclusiv unii intelectuali marcanți, argumentând că există deja Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, înființat în 1993 de Ana Blandiana și Romulus Rusan. Cunoscut și în Occident, memorialul este o mărturie a sutelor de mii de victime care au fost maltratate sau au murit în închisorile comuniste. „Bandiții“ erau din toate straturile societății, dar în special oameni politici și intelectuali.

Proiectul propus la vremea respectivă de PDL a fost dat uitării la scurt timp. Poate și pentru faptul că jumătate dintre români și-au exprimat dezacordul de a da față în față cu trecutul. Pe lângă suferințele din închisorile comuniste, un muzeu al comunismului ar putea să cuprindă și suferințele celor neîncarcerați: de la cozile la alimente la frigul din case (unii, în special bătrânii, umpleau sticle cu apă caldă și le țineau lipite de corp sub plapumă); de la frica de Securitate la încercările unora, de cele mai multe ori nereușite, de a trece Dunărea înot la sârbi pentru a ajunge apoi în Occident; de la interzicerea avorturilor la a nu avea ce pune copiilor pe masă.

Un muzeu al regimului totalitar ar putea cuprinde nenumărate aspecte ale suferințelor celor mulți. Acestea ar putea fi reproduse prin mijloace dintre cele mai variate, de la imagini la proiecții video, de la mărturii ale țăranilor, câți mai supraviețuiesc, care au trăit colectivizarea, la foștii pionieri și șoimi ai patriei.

Am făcut acest recurs la memorie pentru a ajunge la realitatea că istoria, chiar și cea recentă, ne este în genere străină. Câți români știu oare că 23 august este Ziua Europeană a Comemorării Victimelor Stalinismului și Nazismului? Într-o rezoluție din septembrie 2019 a Parlamentului European se subliniază că „trecutul tragic al Europei ar trebui să constituie în continuare o sursă de inspirație morală și politică pentru a face față provocărilor lumii de astăzi, printre care lupta pentru o lume mai echitabilă, crearea unor societăți și comunități deschise și tolerante, care să accepte minoritățile etnice, religioase și sexuale, făcând în așa fel încât toți oamenii să se recunoască în valorile europene.“

Studiu de caz

Poate că primii care ar fi trebuit să-și ceară iertare pentru pactizarea cu regimul totalitar sunt preoții și ierarhii, atât ai Bisericii Ortodoxe, cât și cei ai Bisericii Catolice și Greco-Catolice. Desigur că nu generalizez. Dar au fost cazuri în care spovedaniile enoriașilor ajungeau la Securitate. Au fost apoi cazuri în care unii disidenți erau primiți cu brațele deschise de către călugări la mănăstiri, pentru ca apoi să fie dați pe mâna poliției politice. Nu avem un recensământ al delatorilor din rândul preoțimii și nici nu vom avea. Oamenii, mai ales cei de la sate, îi mai știu pe acoperiții Domnului, dar i-au iertat. „Să faci ce zice, iar nu ce face preotul“, își spun enoriașii. Istoria însă nu ar trebui să-i ierte. Cu atât mai mult cu cât se știe că în ultimii 30 de ani Biserica Ortodoxă mai ales a fost implicată în politică la modul cel mai transparent.

Nu de puține ori păcatele unor fețe bisericești sunt mediatizate cu o anume încrâncenare, poate pentru faptul că acolo unde căutăm legiuirea dumnezeiască dăm față în față cu nelegiuirea lumească.

Preoții sunt și ei oameni și sunt supuși greșelii. Rămâne însă o întrebare pe care nu știu câți și-au pus-o: De ce, în predicile lor, preoții și ierarhii se roagă pentru dregătorii zilelor noastre dar nu-i pomenesc pe martirii din închisorile comuniste? Cu atât mai mult cu cât printre cei care au suferit chinurile temnițelor au fost și mulți preoți, în special greco-catolici, care au refuzat să se convertească la ortodoxie.

Îngenuncherea Bisericii în fața conducătorilor statului o găsim ilustrată cu o claritate asurzitoare în urmă cu 30 de ani.

Într-o telegramă a fostului patriarh Teoctist adresată lui Nicolae Ceaușescu, apărută în ziarul Scânteia din 19 decembrie 1989 (după patru zile de la începutul revoltelor de la Timișoara) și reprodusă de cotidianul Adevărul, citim:

„Adânc recunoscători pentru climatul de reală și deplină libertate religioasă în care biserica noastră și alte culte din țară își desfășoară nestingherit activitatea, precum și larga înțelegere și binevoitoarea apreciere pe care excelența voastră, personal, le arătați lucrării noastre, de sprijinire a eforturilor și muncii creatoare a poporului român, vă încredințăm, stimate domnule președinte, că împreună cu toți fiii acestui pământ străbun vom rămâne neclintiți în hotărârea de a acționa cu tot ce avem mai scump pentru înălțarea patriei noastre dragi, Republica Socialistă România, suverană și independentă, pe trepte tot mai înalte de progres și de lumină.“

După fuga lui Ceaușescu, Preafericitul și-a cerut iertare în numele Bisericii Ortodoxe pentru pactizarea cu regimul totalitar, pentru ca apoi, la presiunea maselor, să demisioneze. După un stagiu de trei luni de penitență la Mănăstirea Sinaia, patriarhul Teoctist a revenit în fruntea BOR.