Recordurile unuia dintre cei mai harnici asasini germani | Germania | DW | 07.06.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Germania

Recordurile unuia dintre cei mai harnici asasini germani

S-a sfârşit cel mai amplu proces intentat unui asasin care a stabilit un record în istoria penală germană. Condamnat la perpetuitate pentru câteva omoruri, un ex-infirmier s-a văzut osândit şi pentru alte 85 de crime.  

Niels Högel, ucigaşul de pacienţi în timpul procesului său

În prim plan: Niels Högel, ucigaşul de pacienţi în timpul procesului său

Ce transformă un infirmier, însărcinat să ajute la protejarea vieţii, într-un monstru gata să-şi masacreze pacienţii şi într-unul dintre cei mai cruzi asasini în serie din istoria însângerată a acestei specii de crime?

Proaspăt condamnat la "perpetuitate", deci închisoare pe viaţă, ceea ce înseamnă în Germania, în mod normal, 15 ani de închisoare, după ce a omorât la începutul anilor 2000 mai mult de 100 de bolnavi spitalizaţi, germanul Niels Högel e un mister în multe privinţe. Nu e clar câţi oameni a ucis. Prea mulţi au fost incineraţi. N-au mai putut fi deshumaţi şi supuşi unei autopsii, ca să se determine dacă li s-a administrat medicamentul letal preferat de Högel. Şi nu e clar cum s-a putut ca, în cazul lui, să eşueze rând pe rând bunul simţ, judecata medicală, psihologia, criminologia, jurisprudenţa şi toate mecanismele de prevenire şi control? Inclusiv cele politice?

Mai presus de orice, e un mister ce anume l-a dezumanizat. După ce a stabilit un record absolut în istoria penală germană, ucigaşul s-a văzut condamnat la 6 iunie 2019 la pentru 85 de omoruri, după ce fusese osândit anterior la aceeaşi pedeapsă, pentru alte câteva crime, admise de fostul infirmier  in extremis. Procesul său s-a încheiat fără să răspundă la întrebarea privind cauzele dezumanizării lui. 

Sau la altele, nu mai puţin grave. Potrivit propriilor mărturii, omul otrăvea pacienţi pentru ca să-i reanime şi să se dea mare cu succesele sale în domeniul resuscitărilor. Mulţi n-au mai înviat. A omorât astfel, din orgoliu, între anii 2000 şi 2005, incredibil de multe persoane. O foame patologică de apreciere pare să-l fi determinat să scuipe şi pe lege, şi pe victimele sale, şi pe dreptul sacrosanct la viaţă al unor oameni creaţi, în fond, ca şi el, după chipul şi asemănarea Creatorului lor. Ce trufie incomensurabilă îl va fi cotropit şi cucerit ca să ajungă să-i reifice, să-i instrumentalizeze, să-i prefacă pe pacienţii ucişi din oameni în  obiecte, în simple scule ale ambiţiilor şi vanităţii lui hipertrofiate?

Într-un spital se trece des hotarul dintre viaţă şi moarte. Se mai întâmplă şi omucideri. Unele din culpă. Se mai fac erori. Unele grave. Se mai produc, pe lângă greşeli, şi neglijenţe în serviciu. Se mai angajează abuziv neaveniţi şi se mai propulsează în fruntea bucatelor incompetenţi. Sau delincvenţi. De pildă în cleptocraţii, precum cea românească. 

Dar cum e oare posibil ca, în clinici moderne dintr-un stat de drept funcţional din Apus, în care încrederea pacientului în medic este esenţială, ucigaşul să-şi asasineze victimele într-o atât de lungă serie, ani la rând, nu la unul, ci la două spitale germane, fără să fie prins? Şi cum a fost posibil ca, o dată ajuns să fie bănuit de malpraxis într-un spital, unde omorâse aproape 40 de pacienţi şi fusese trecut pe o listă de prezenţe de o frecvenţă suspectă în preajma unor cazuri fatale, să obţină o excelentă scrisoare de recomandare de la medicul său şef? Ditirambicele referinţe aveau să-i dea criminalului posibilitatea de a se angaja la alt spital şi a-şi continua, netulburat, lichidările în serie.

A fost pus în lanţuri, în cele din urmă, la Delmenhorst, graţie unor îngrijitori care l-au prins în flagrant, manipulând, la reanimare, fără o justificare admisibilă, aparatura medicală din dotare. În speţă injectomatul care-i administra intravenos medicamente unui pacient.

În acel moment, omul, harnic, apucase, vai, să omoare în spitalul din micul orăşel german nu mai puţin de 60 de nevinovaţi încredinţaţi îngrijirii lui. Nu fusese oprit înainte de acest bilanţ, probabil chiar mult mai oribil decât s-a putut dovedi, între altele pentru că medicii care începuseră să-l suspecteze din pricina consumului exagerat, înregistrat în turele sale, al unui hap mortal, au optat, criminal, pentru a nu alarma poliţia.

În timp ce silitorului asasin în serie i s-a părut că-i şade bine ca semizeu stăpân pe viaţă şi pe moarte, medicii şefi s-au complăcut în rolul de protectori ai prestigiului stabilimentelor lor, plasate deasupra dreptului la viaţă, deasupra jurământului hipocratic, deasupra legii, moralei şi onoarei. Or, ar fi trebuit instalate mecanisme eficiente de control şi operat cu teste, statistici şi sisteme de alarmă funcţionale, care nu sunt nici măcar extrem de laborioase, ori costisitoare. De ce nu s-a făcut nimic?

Sau prea puţin? Din prostie şi lene. Şi din superbie. Din sentimentul atotputerii, derivat din narcisisim, împărtăşit, alături de angoase şi complexe inavuabile  atât de asasinul în serie, cât şi, într-o măsură mai mică, de facilitatorii, de complicii lui involuntari din conducerea spitalelor la care a lucrat.

În mod curios, potrivit psihiatrilor care au examinat cazul, nu s-au identificat indicii potrivit cărora criminalul să fi avut parte de prezumata copilărie nefericită şi traumatică a multor mari ucigaşi. Dar e posibil ca şi aceşti medici şi psihologi să se înşele în privinţa lui, cum s-au amăgit atâţia şefi şi colegi însărcinaţi să-l caracterizeze. Frapează totuşi nu doar lipsa de empatie a condamnatului la aproximativ 25 de ani de puşcărie, cât ar urma, probabil, să stea Högel după gratii, lipsa de compasiune pentru victimele sale şi familiile lor. Şochează deopotrivă abrutizarea ucigaşului în masă, dar şi a celor alături de care a lucrat. Traumatizantă îmi pare mai ales iresponsabilitatea generală, condiţionând situaţia de excesivă îngăduinţă pe care asasinul a mărturisit că a găsit-o, uluit el însuşi, în săli de reanimare în care ”mai orice era posibil”. Süddeutsche Zeitung îl citează  afirmând că s-a lăsat îndrumat de profesionişti din spital ”care-şi pierduseră şi ei orice urmă de omenie”.

De groază îmi par însă şi altele. Oroare îmi provoacă un cod penal prea permisiv cu criminali în serie, atent mai degrabă să respecte drepturile făptaşilor, decât drepturile şi demnitatea nevinovaţilor jertfiţi pe altarul ticăloşiei lui. Pare ridicolă o legislaţie care tolerează diminuarea la minimum a gradului de dreptate făcută unor victime cărora li s-a luat, totuşi, viaţa şi îngăduie totodată şi reducerea la absurd a efectului disuasiv al codului penal. Să fie oare bine să i se permită unui criminal în serie de sinistra anvergură a lui Högel să scape de pedeapsa capitală? Să fie oare destui 15 ani de puşcărie, cât înseamnă în mod normal "condamnarea pe viaţă" în Germania, urmaţi, la rigoare, de o detenţie de securitate, stabilită prin sentinţă judecătorească afirmând "pericolul special" al unui inculpat?