Războiul, suferinţa, mânia | Europa | DW | 14.09.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Europa

Războiul, suferinţa, mânia

Pe 11 noiembrie 1918, prima conflagraţie mondială, cu o forţă de distrugere nemaicunoscută până atunci şi soldată cu nenumărate victime, a luat sfârşit. Dar finalul războiului nu a pus capăt suferinţelor decât parţial.

Matthias Erzberger (centru stânga) şi generalul Ferdinand Foch (centru dreapta) încheie armistiţiul în noiembrie 1918

Matthias Erzberger (centru stânga) şi generalul Ferdinand Foch (centru dreapta) încheie armistiţiul în noiembrie 1918

"Finie la guerre?", "S-a încheiat războiul?" Automobilul cu negociatorii germani, care, sosind din Belgia, a trecut frontiera spre Franţa, pe 6 noiembrie, i-a binedispus pe soldaţii francezi. Deşi pe front se mai lupta încă, era limpede că războiul, care se disputa deja de patru ani, se apropia de sfârşit. Politicienii care soseau de la Berlin aduceau oare, ca simbol al apropiatei păci, şi câteva pachete de ţigări? Nicidecum, povesteşte în memoriile sale şeful delegaţiei germane, Mathias Erzberger, el fiind nefumător.

Cu toate acestea, Erzberger şi partenerul său de dialog, mareşalul francez Ferdinand Foch, au dat curs dorinţei a milioane de europeni, atunci când, în dimineaţa zilei de 11 noiembrie 1918 au semnat, într-un vagon de tren, în pădurea Compiègne, situată la aproximativ 90 de kilometri de Paris, armistiţiul dintre Germania şi forţele Aliaţilor. Germania capitulase. Câteva luni mai târziu, în celbra Sală a Oglinzilor de la Palatul Versailles, a fost semnat oficial de ambele părţi tratatul de pace. 

Ultima ofensivă germană

Până în vara anului 1918, armata germană a mai avansat încă pe frontul de vest, cucerind, în parte, importante teritorii. Aceasta deşi doar din martie şi până în iulie efectivul armatei scăzuse de la 5,1 milioane la 4,2 milioane de militari. Imperiul german a reuşit să suplimenteze trupele cu soldaţi ale căror răni se vindecaseră între timp şi cu noi recruţi. 

Dar germanii erau confruntaţi cu un nou adversar: americanii. După ce preşedintele SUA, Woodrow Wilson, a declarat război Germaniei, în aprilie 1917, trupele americane au început să traverseze Atlanticul. În primăvara anului 1918, numărul soldaţilor debarcaţi era de 10.000 pe zi. 

La 2 aprilie 1917, preşedintele SUA, Woodrow Wilson declară război Germaniei

La 2 aprilie 1917, preşedintele SUA, Woodrow Wilson declară război Germaniei

Tinerii soldaţi americani erau, tot ce se poate, lipsiţi de experienţă, explică istoricul John Keegan, dar "decisiv a fost efectul pe care l-au avut asupra inamicului: unul profund demoralizator." În cele din urmă trupele americane, bine dotate, au determinat victoria aliaţilor. Comandamentul suprem al armatei germane a înţeles în toamnă că războiului nu mai poate fi câştigat şi că nu mai are de ales decât să încheie un armistiţiu. 

"Ruine, una lângă alta"

Odată cu armistiţiul semnat pe 11 noiembrie au luat sfârşit vărsarea de sânge şi distrugerile fără precedent care au pustiit Europa timp de patru ani. Cu prilejul călătoriei sale prin Belgia şi Franţa, Erzberger a devenit martorul acestor distrugeri, notând: "Nicio singură casă nu mai era în picioare, doar ruine, una lângă alta".  

Politicianul şi publicistul german a atras atenţia, în memoriile sale, asupra bilanţului unui război mai nimicitor decât toate care s-au abătut asupra continentului. Progresele tehnice şi industrializarea au făcut posibile arme cu un potenţial de distrugere nemaiîntâlnit: blindate, submarine de luptă, artilerie cu rază lungă, gaze letale.  

6000 de morţi pe zi

Din 1916, armata germană a folosit în lupte tunul supranumit Langer Max cu proiectile de calibru 38cm. Aceste tunuri puteau trimite un proiectil greu de 300 de kilograme pe o distanță de până la 48 de kilometri. Cu aceste proiectile au atacat militarii germani Parisul, pe 23 martie 1918. Câteva grenade au lovit şi biserica Saint-Gervais în timpul slujbei, ceea ce a provocat moartea a 88 de persoane şi rănirea altor 100. 

Istoricii apreciază că în timpul Primului Război Mondial au fost lansate în jur de 850 de milioane de grenade de artilerie. În focul de artilerie şi-au pierdut viaţa aproape 11 milioane de soldaţi. În naţiunile implicate în război au fost recrutaţi în total 56 de milioane de soldaţi. În medie au murit 6000 de militari în fiecare zi de război. În plus, 21 de milioane de soldaţi au fost răniţi, mulţi dintre ei păstrând până la sfârşitul vieţii sechelele fizice şi psihice cauzate de război. 

Nu e de mirare aşadar că mai ales militarii activi pe front îşi doreau ca războiul să ia sfârşit. Spre finalul conflagraţiei mondiale, dezertările în număr mare ale soldaţilor germani ajunseseră la ordinea zilei. Şi aceasta cu riscul de a face puşcărie. 

"Legenda loviturii de pumnal în spate"

Generalul Erich Ludendorff, supranumit şi "cancelarul tainic" al Germaniei, era convins că armata germană este invincibilă şi s-a opus ferm închierii unui armistiţiu. În data de 19 septembrie 1918, Ludendorff i s-a adresat, indignat, împăratului, plângându-se de politicienii germani care deja în vara anului 1918 pledaseră pentru încheierea păcii - social-democraţi, liberali de stânga şi Partidul de Centru Catolic - şi pe care îi acuza de trădare.

Paul von Hindenburg, autorul legendei loviturii de pumnal în spate

Paul von Hindenburg, autorul "legendei loviturii de pumnal în spate"

Ulterior, atari acuzaţii au fost formulate şi de feldmareşalul Paul von Hindenburg, care deţinea cel mai înalt grad în armata Imperiului German, citând o declaraţie a unui general britanic. Acesta ar fi spus că "armata germană a fost înjunghiată în spate". Generalul în cauză, Frederick Maurice, a negat cu vehemenţă că ar fi autorul unor astfel de afirmaţii, fără efect, însă. Aşa s-a născut "legenda loviturii de pumnal în spate", potrivit căreia Germania a pierdut războiul doar din cauza unui act de trădare din interior. Legenda a contribuit în bună măsură la prăbuşirea Republicii de la Weimar. 

"Mânie, mânie, mânie!"

Ziua de 11 noiembrie 1918 a însemnat sfârşitul războiului, potrivit dorinţei a milioane de oameni. Din nefericire, acea dată nu a însemnat şi sfârşitul suferinţelor pe continentul nostru. Perioada care a urmat a fost marcată de doliu, amărăciune şi lipsuri. La toate acestea se adăuga sentimentul tot mai pregnant că războiul şi suferinţele au fost fără rost. Scriitorul Walter Serner descrie acest sentiment în termenii următori: "Lipsa de sens, ajunsă la paroxism, înseamnă mânie, mânie, mânie..." Iar acest sentiment avea să devină terenul fertil care să facă posibilă ascensiunea unui fost soldat de pe frontul de vest, pe nume Adolf Hitler.