Războiul post-Brexit, alegerile britanice și viitorul Regatului Unit | Europa | DW | 10.05.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

OPINIE

Războiul post-Brexit, alegerile britanice și viitorul Regatului Unit

Quo vadis Regatul Unit? Scoția îl vă părăsi și va adera la UE, se felicita agitpropul stângii după alegerile din UK. Scrutinele n-au pus capăt războiului post-Brexit, dar secesiunea Scoției se va amâna. Sau nu va fi.

Nicola Sturgeon şi Boris Johnson (29.07.2019)

Nicola Sturgeon şi Boris Johnson (29.07.2019)

Războinicii dezinformării ”uită” să furnizeze, să detalieze ori să explice adecvat știri importante. Suspect subexpusă, inclusiv în varii publicații europene, e victoria clară, covârșitoare, a conservatorilor britanici în alegerile locale engleze. 

Nu puțini observatori preferă zăbovitul, cu lux de previziuni negre privind integritatea Regatului Unit, asupra succesului nu la fel de clar, ratând de puțin majoritatea absolută, din alegerile parlamentare regionale, câștigate de naționaliștii de stânga din partidul Nicolei Sturgeon.  

Evident, cele două victorii, care din unghiul evoluției de după Brexit a Angliei și a Scoției, deci și a Regatului Unit se bat cap în cap, sunt cât se poate de semnificative în felul lor, dar și împreună, pentru orice predicții privind viitorul Marii Britanii. 

Biruința lui Boris și înfrângerea stângii

În Anglia, Boris Johnson se vede întărit considerabil de alegători, care i-au oferit pe tavă, între alte succese importante, un triumf istoric, și-anume izbânda în bastionul laburist Hartlepool, din nordul Angliei. Pe care, deși laburiștii l-au controlat copios, din anii 70 ai veacului trecut încoace, candidata dreptei Jill Mortimer și l-a adjudecat cu un număr aproximativ dublu de voturi față de sufragiile adunate de contracandidatul ei de stânga. 

Unul din motivele insuccesului laburist rezidă în Brexit. Despărțirea de UE fusese prea puțin agreată și susținută de formațiunea condusă, până de curând, de Jeremy Corbyn. Sub conducerea lui Keir Starmer, laburiștii au acceptat, în fine, divorțul și și-au asanat partidul discreditat de antisemitismul tolerat și promovat de fostul său șef. Dar noului lider laburist nu i se iartă încă neghiobiile multiple ale predecesorului său la cârma stângii. Demnitarilor laburiști li se atribuie și o parte a răspunderii pentru exagerările impuse de baronii războiului cultural provocat în spațiul anglo-saxon de corifeii radicalismului corectitudinii politice.     

De aceea nici la Londra primarul laburist Sadiq Khan nu și-a putut celebra realegerea în funcție cu voturile pe care i le preziceau sondajele. Apărarea primăriei londoneze și a celei din Manchester sunt victorii ale partidului său, dar cea de la Londra pare să fi fost mai degrabă izbânda primarului și a bucuriei generate de sfârșitul pandemiei decât a stângii. 

Și la Londra, ca și peste ocean, sociologii s-au înșelat iar, grav, în defavoarea dreptei, spre a prezice stângii simpatii de proporții inexistente. La Londra, Khan a luat net mai puține voturi decât în 2016, contracandidatul său e departe de a fi  fost fost ”zdrobit”, cum preconizaseră sondajele, iar conservatori care au participat la competițiile electorale, și-au sporit zestrea de voturi. Pe scurt, laburiștii englezi, din care nu puțin dregători și candidați au militat pentru rămânerea în UE, fie au pierdut, fie și-au văzut majoritățile erodându-se perceptibil. 

Pare evident că această situație se datorează nu doar unor cauze locale, ci, deopotrivă, bilanțului remarcabil al guvernului Johnson în materie de combatere eficientă a pandemiei și celui, nu mai puțin uimitor, consemnând succesul conservatorilor, care așteaptă ca UK să înregistreze un record fără precedent al creșterii PIB de la finele Războiului Mondial încoace.

La toate acestea se adaugă situația pandemică și economică de pe continent. Una, prin comparație cu cea de dincolo de Canal, nu tocmai sau nu la fel de dătătoare de speranță.             

O victorie cu cântec

Ce înseamnă, pe acest fundal, victoria Partidului Național Scoțian în scrutinul parlamentar din Scoția? Șefa PNS, Nicola Sturgeon, care-și conduce de ani de zile partidul profesând o ideologie progresist-naționalistă de tip catalan, sau pesedist, a făcut, vai, titluri de-o șchiopă nu atât cu mari realizări economice și financiare, cât cu stăruitor reiterata și periodic strident articulata revendicare a unui referendum privind secesiunea Scoției de Regatul Unit. 

PNS ar vrea divorțul de englezi și reintegrarea Scoției în UE pentru rămânerea în care, e adevărat, au optat scoțienii în majoritatea lor, la precedentul plebiscit, privind Brexitul, din 2016. 

Dar în 2014, naționaliștii scoțienii se bucuraseră, sub Alex Salmond, de o majoritate absolută de 69 de mandate în parlamentul regional și, deci, de o legitimitate indiscutabilă pentru un referendum. În acel plebiscit au respins clar ideea secesiunii. Iar în alegerile actuale, sub Nicola Sturgeon, PNS a ratat, fie și de puțin, majoritatea absolută, ajudecându-și, după ce, din februarie încoace, și-a văzut sensibil erodată popularitatea, doar 64 de mandate,. 

E, clar, prea puțin. În plus, conform legii, premierul londonez trebuie să accepte consultarea electorală înainte de a se derula un nou referendum. Ceea ce, la numai șapte ani de la plebiscitul scoțian precedent, ar fi iresponsabil și de nejustificat, din unghiul premierului, chiar dacă naționaliștii scoțieni ar fi întrunit majoritatea absolută. 

Evident, în reacție la refuzul său eventual de a accepta o decizie de referendum adoptată de parlamentul scoțian cu voturile PNS și ale ecologiștilor, Sturgeon s-ar putea adresa justiției și invoca democrația, bazându-se pe argumentul majorității. Ar fi un argument, nota bene, pe care stânga obișnuiește stăruitor să-l ignore și să-l disprețuiască, ori de câte ori se confruntă cu rezultate democratice care nu-i convin. Atunci progresiștii țipă după statul de drept. 

Dar nici dacă justiția ar da stângii naționaliste câștig de cauză, ori Boris Johnson s-ar lăsa înduplecat să accepte plebiscitul, n-ar fi sigur că scoțienii ar prefera o graniță cu Anglia celei actuale cu UE.

La rândul ei, Comunitatea Europeană n-ar avea, neapărat, motive de a jubila, cuprinsă de entuziasm. În mod cert, n-ar fi, cel puțin un timp, deloc avantajată. Cuplată cu revenirea scoțienilor, despărțirea de Anglia ar însemna ca UE să piardă un contributor net și să ”câștige” un beneficiar, scoțienii urmând a fi asistați din bugetele țărilor prospere de pe Continent. Câte vor mai rămâne prospere.

S-ar putea să nu fie multe, după masiva prejudiciere a clasei de mijloc și a întreprinderilor mici și mijlocii, din pricina masivelor lockdownuri ale pandemiei și falimentelor aferente, precum și a grevărilor economice implicate de tot mai severele măsuri ecologice care se vor impune, probabil, în viitor, după o neașteptată decizie recentă adoptată, spre deliciul stângii și disperarea unor liberali, de Curtea Constituțională germană.  

Și chiar dacă UE s-ar relansa spectaculos, iar Sturgeon ar reuși să-și organizeze referendumul, ea ar avea în față un munte de probleme, culminând cu laborioase negocieri de aderare. Iată de ce Johnson și Sturgeon s-au înțeles duminică să amâne tranșarea problemei referendumului până după depășirea pandemiei. Care, însă, a și fost depășită dincolo de Canalul Mânecii, invocarea ei având un singur rost: s-o ajute pe șefa PNS să-și digere victoria la fel de mare, de tristă și de amăruie ca o foarte dulce, dar dură înfrângere.