Rănile trecutului față cu clientelismul politic | România | DW | 24.01.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

CEREMONIILE REALITĂȚII

Rănile trecutului față cu clientelismul politic

Instituțiile de forță ale societății civile de odinioară sînt mai politizate și mai pătimașe decît partidele politice. Interviu cu istoricul Marius Oprea, fost director în cadrul IICCMER, realizat de George Arun.

În România comunistă și postdecembristă, instituțiile statului au fost și sînt asimilate personajelor care le conduc. Infrastructura ministerelor ori a instituțiilor publice e fundamentată pe clientelism, nepotism, ciocoism și, înainte de toate, pe pleiada securistă care rezistă oricărei puteri poplitice.

Despre Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) am realizat un interviu cu fostul, pînă zilele trecute, director în cadrul instituției, istoricul Marius Oprea, poate cel mai avizat să prezinte o radiografie a acestui stabiliment al memoriei crimelor comunismului.

Existența IICCMER ți se datorează, este inițiativa ta care a fost agreată și ulterior sprijinită de guvernul Tăriceanu. Lucrezi în această instituție din 2005. De aproape 14 ani te ocupi de deconspirarea Securității, de rezistența din munți, de deshumarea destinului tragic, în sute de cazuri îngropat adînc în pămînt, al foștilor deținuți politici. Te-ai simțit, pînă zilele trecute, cînd ai fost eliberat din funcție, un angajat incomod al propriei construcții?

Un angajat incomod am fost întodeauna. Îmi aduc aminte, cu un zîmbet, că i-am spus odată premierului Tăriceanu că și în guvernul lui sînt oameni ai Securității, de la foști ofițeri pînă la informatori. Mi-a cerut un raport, i l-am dat și șase secretari de stat au plecat acasă. Cumva mai mult tulburat decît supărat, premierul mi-a spus că unul dintre ei îi fusese prieten din tinerețe și fost coleg de clasă în liceu. Dar nu m-a dat afară. Dimpotrivă, și-a dat seama de utilitatea unui asemenea demers pe care îl poate angaja Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, în vederea unei igienizări instituționale, pentru o însănătoșire morală a României, în condițiile în care legea lustrației a fost declarată neconstituțională, pentru că înșiși unii judecători ai Curții Constituționale ar fi făcut obiectul ei.

Ei bine, în 2010 am fost prima oară dat afară de la institutul pe care îl conduceam și îl creasem de la zero. S-a spus atunci că „din motive politice“. De fapt, au fost alte două motive: primul a privit dorința lui Vladimir Tismăneanu de a-și găsi o sinecură, din momentul în care Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste, pe care o condusese, își încheiase mandatul. A fost un fel de recompensă pentru serviciile aduse președintelui Traian Băsescu. Al doilea, mai puțin cunoscut, a fost un proiect de lege propus de mine, care viza reducerea pensiilor foștilor securiști la pensia lor ocupațională – adică aceea a meseriei „de bază“, fără funcție și grad. Or, avînd în vedere că unul dintre principalii sfătuitori din umbră ai lui Traian Băsescu era Aurel Rogojanu, fostul șef de cabinet al lui Iulian Vlad, acest demers trebuia stopat. Și a fost stopat. Institutul nu a renunțat doar la mine, ci și la dezgoparea victimelor comunismului, aruncate în morminte fără cruce, pe care am continuat-o în următorii doi ani alături de echipa mea de arheologi în cadrul unui Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului, un ONG pe care l-am creat și unde mi-am continuat activitatea pînă în 2012, la reîncadrarea mea. Sper ca situația să nu se repete acum întocmai.

Care este, în realitate, motivul pentru care ai fost destituit din funcția de director general din cadrul IICCMER? Crezi că are vreo legătură cu ceea ce ai scris despre Teodor Meleșcanu?

Nu, nu are nici o legătură cu Meleșcanu. E drept, am făcut ample cercetări cu privire la trecutul acestuia și expertiza mea poate că a contat. Cînd am fost reîncadrat de președintele Andrei Muraru în 2012, posturile erau atunci blocate și am fost adus prin detașare. Situația s-a prelungit multă vreme, eu lucrînd ca simplu cercetător la o insituție pe care am creat-o. Am avut și parte de umilințe, un fost subaltern care îmi ajunsese șef direct mi-a dat, trei ani la rînd, calificativul „suficient“.

În fine, această stare s-a prelungit. Dar situația mea actuală e datorată fostului președinte Radu Preda, care în timpul mandatului său a scos mai multe posturi la concurs. Nu și pe al meu, cel de la Investigații Speciale. Vreme de aproape șapte ani, o dată la șase luni, mi se reînnoia detașarea. Am trăit șapte ani cu această „sabie a lui Damocles“ deasupra capului pînă ce ea a căzut, nu numai peste capul meu, ci peste al tuturor detașaților de la privat la stat. Nu spun că a fost o măsură greșită a guvernului actual, dimpotrivă. Erau prea mulți sinecuriști în sistemul bugetar, care au fost astfel înlăturați. Însă ce mă doare e că, generic, am fost alăturat lor, din cauza unor complexe (de inferioritate sau de superioritate, nu știu) pe care fosta conducere a IICCMER, președintele Preda și Comitetul Director, din care făceau parte angajați pe care eu îi adusesem la Institut, a avut-o în raport cu mine, cel căruia, în fond, îi datorau pozițiile lor.

De cînd lucrezi în cadrul IICCMER s-au încercat presiuni politice asupra ta, într-o situație sau alta? După apariția cărții „Moștenitorii Securității“, una dintre cele mai importane pe care le-ai publicat pînă acum (16 volume, de istorie și literatură), știu că securiștii au făcut presiuni asupra ta, ai fost amenințat inclusiv cu moartea, cu răpirea copilului.

Nu m-au speriat niciodată amenințările. Cred că mai speriați sînt ei, ins cu ins luați în parte, de ceea ce aș putea să descopăr în legătură cu trecutul lor, căci eu nu am tăcut niciodată cînd am aflat despre faptele cîte unui ticălos, din Securitate sau din partidul comunist, care, în loc să facă un pas înapoi, se agață de funcții politice, de serviciu la stat ori în „sistemul de securitate“. Altfel spus, de putere și bani. Cele mai josnice atacuri la adresa mea vin însă de la indivizi anonimi, pe Internet, după ce fac cîte o dezvăluire care nu convine – cum a fost aceea legată de înființarea partidului PLUS în biroul notarial al lui Alexandru Iordache, un fost securist de la cercetări penale. Și acum, după ce am fost scos de la IICCMER, aceiași indivizi mă îndeamnă să plec la cules de căpșuni. Atît îi duce capul, atît contează pentru ei morții din gropile comune, pe care i-am găsit pînă acum, cu prețul unor ani trăiți pe coclauri, într-o tensiune emoțională enormă. Nu e ușor să lucrezi cu moartea și suferința.

Cercetarea trecutului comunist este, pot spune, rațiunea ta de a fi. Altfel spus, manifestarea unei conștiințe severe în noianul de indiferență al multor intelectuali față de un regim criminal, nepedepsit decît într-o mică măsură. Ne cunoaștem din studenție, apoi am fost colegi la revista „Cuvântul“ și la Radio Europa Liberă, nu cred că rezonezi la confesiunile publice ale unora dintre foștii deținuți politici, care rosteau o frază oarecum biblică referitor la torționarii închisorilor:

„I-am iertat, dar nu i-am uitat!“

În privința indiferenței intelectualilor, există o explicație simplă – majoritatea lor au devenit anticomuniști după căderea comunismului. E o fațadă, nu o asumare. În ceea ce privește a doua parte a întrebării, eu nu cred că poate avea cineva autoritatea morală de a ierta în numele victimelor comunismului; mai ales al celor care nu mai sînt. Cum poți să ierți, chiar trecut prin iadul închisorii, și în numele celor care le-au rămas oasele acolo? Cuvintele citate sînt o preluare parțială care denaturează sensul cuvintelor lui Mircea Vulcănescu „Să nu ne răzbunați“. El se referea exact la situația prin care trecea atunci, la arestarea abuzivă, la torturi și lipsurile groaznice din temniță și cerea ca acestea să nu se repete, să nu se reacționeze cu aceeași măsură, în cazul unei răsturnări de regim. În nici un caz ca aceia vinovați de fărădelegi să scape nepedepsiți. Și apoi, e foarte relativă iertarea – pe cine să ierți? Mai întîi, cineva ar trebui să-și ceară iertare. Dar, cîți torționari ai văzut, cîți activiști, securiști, informatori au ieșit public, cerîndu-și iertare? N-avem, de fapt, pe cine ierta.

Am remarcat că reacțiile de solidarizare la momentul de față cu istoricul și cercetătorul Marius Oprea sînt aproape inexistente, deși ești o persoană publică apreciată în mediile intelectuale, în mass-media etc. Nu simți așa, măcar o amărăciune, în fața acestei indiferențe funciare?

Nu. De fapt, nu există o solidaritate „instituționalizată“. Mesaje private de susținere am primit însă cu miile și acestea îmi sînt de ajuns. Mai ales din partea foștilor deținuți politici, în frunte cu președintele lor, Octav Bjoza, a prietenilor mei din Asociația 15 Noiembrie 1987. Solidar cu mine ești și tu, dîndu-mi acest prilej să vorbesc despre cine sînt, ce fac. Altfel, cine să mă susțină? Grupul de Dialog Social, din care am demisionat în momentul în care se politizase total, susținîndu-l necondiționat pe Băsescu? Ori colegii mei din „Societatea Timișoara“, pe care i-am certat că l-au decorat pe procurorul general Augustin Lazăr, care a refuzat eliberarea condiționată a unor disidenți încarcerați la Aiud?

Din păcate, acum, instituțiile de forță ale societății civile de odinioară sînt mai politizate și mai pătimașe, dacă vrei, decît partidele politice. Simplul fapt că i-am rămas fidel lui Tăriceanu, deși nu am făcut nici un fel de politică activă ALDE, a fost de-ajuns să-mi lipească o etichetă, scoasă la lumină atunci cînd fac dezvăluiri ce nu convin dreptei, care e la fel de infiltrată de „foști“ și mai ales de urmași ai acestora ca și PSD-ul, succesorul legitim al PCR-ului.

Securitatea, ca și oportunismul și lipsa de scrupule, nu au o anumită culoare politică. „Structurile“, care au rămas ancorate ca mentalitate în vechiul regim, sînt mai interesate să controleze mediile potențial ostile lor decît zonele unde știu că-și pot afla întodeauna un refugiu călduț, cum e așa-zisa „stîngă“ post-comunistă. Au infiltrat mai ales partidele de dreapta, ONG-uri, presă ori sindicate.

Că doar nu ar fi infiltrat PSD-ul, adică aripa lor de sprijin politic tradițională.