1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Războiul psihologic și cel terorist, antidemocratic 

Petre M. Iancu
14 mai 2021

Israelul și Iranul știu că războiul e și psihologic. N-ar izbucni fără credința agresorului în victorie și nădejdea în recompensarea agresiunii. Adevărul e și prima ei victimă. A-l resuscita e primul pas spre pace.

https://p.dw.com/p/3tPC2
Rachete lansate asupra Israelului din Fâşia Gaza (14.05.2021)
Imagine: Said Khatib/AFP/Getty Images

O stratagemă a războiului psihologic le-a dat ieri seara israelienilor prilejul de a-și împuțina dușmanii, bombardând tunelurile utilizate de teoriștii Hamas și ai Jihadului Islamic spre a ataca blindatele statului evreu. Ierusalimul a colportat o falsă știre de invazie terestră în Gaza a unităților sale de tancuri, trimițându-și inamicii val-vârtej în tunelurile necesare ambuscadei. Combatanții islamiști au căzut în propria lor cursă. Au urmat bombardamente israeliene masive, care au distrus rețeaua de tuneluri ale inamicilor statului evreu, cu tot cu trupele menite să transforme invazia isaraeliană într-o baie de sânge.

Dar șiretlicul tactic numit de francezi ”ruse de guerre” e și la îndemâna celeilalte tabere și a sponsorilor ei. Adevărul, atacat de mult, la baionetă, a murit provizoriu și în actualul conflict, când s-a pretextat că actualul război terorist confruntând Israelul ar fi altceva decât e. Și când s-a afirmat că ar fi debutat nu ca demers de relegitimare a liderilor palestinieni discreditați și ca test pentru administrația Biden, ci ca urmare a unei posibile evacuări de case din sudul Ierusalimului, care rămâne încă de tranșat juridic de către justiția israeliană, ori ca efect al faptelor autorităților pe Muntele Templului. 

Dar adevărul n-a sucombat. Agonizează, dar poate fi resuscitat. Iar eventuala lui restabilire e și primul pas spre pacea veritabilă.  

Cine cu cine se bate, cum și de ce

Realitatea e că actualele altercații dintre statul evreu și grupările teroriste, pro-iraniene, din Gaza, reprezintă doar o bătălie dintr-o conflagrație mai amplă și pe termen lung. Una cu rădăcini religioase, politice, ideologice, regionale și globale, în care agresorul real, Iranul, ciracii și aliații lui, speră să obțină un câștig concret de pe urma agresiunii. Iar în acest scop agresorul nu se dă în lături de la nicio viclenie psihologică, promițând succes. 

În acest scop disimulează tot, și combatanții, și miza lor, și câmpurile de bătaie. Bătălia de față are un câmp de bătaie central, relativ ușor de extins la întregul teritoriu și spațiu aerian israelian, ca și la statele vecine, reprezentat de sudul Țării Sfinte cu centrul la frontiera Fâșiei Gaza. 

În fundal se degajă adevărații inamici ai Israelului în războiul regional care sunt, animate de ambiții de putere în zonă, țări ca Turcia și Iranul. Apoi e teatrul global ocupat de democrații liberale și forțe antiamericane. Nu mai puțin importante sunt deci și celelalte câmpuri de luptă, de la cel civil, din orașele etnic mixte ale statului evreu, la cele din Washington, din cancelariile și mass-media vesteuropene și, mai ales, din internet. 

Unde amploarea exploziei de ură antisemită rostogolită pe toate canalele pare s-o depășească pe a tuturor deflagrațiilor militare și teroriste din Țara Sfântă luate împreună. Această explozie amenință să umbrească și să compromită definitiv orice efort de pace, spre a obține prin intimidare și teroare, la masa verde, anularea și anihilarea adversarului. 

Care, să înțelegem, este pentru sponsorii Hamas nu doar statul evreu, ca stat național, ci și, ca simbol al democrației într-o regiune pretutindeni tiranizată, democrația, de vreme ce Israelul e dușmănit și ca reprezentant al democrațiilor occidentale. Inamicul final, cu alte cuvinte, e chiar democrația liberală cu tot ce implică ea. Sau, altfel spus, civilizația apuseană. 

Or, cât de bine se apără ea? Cât de eficente sunt democrațiile, în efortul lor de a înțelege ce anume li se face, ori li se pregătește, dacă inamicii teroriști ai statului evreu ar triumfa? 

Antisemitismul pe față și ascuns și cum îl combate Germania 

Cazul german e exemplar. Oficialii germani știu de la Hitler ce e și ce face antisemitismul și de ce trebuie contracarat neapărat acest flagel. Au luat de altfel multiple măsuri în contra iudeofobiei, investind serios în această luptă. Iar președintele Germaniei, Steinmeier, s-a comportat excelent când a spus, mai nou, clar și fără echivoc, că atacurile cu rachetă asupra Israelului sunt ”imposibil de justificat”. 

La fel, sau chiar mai energic, au reacționat la incendierile de steaguri israeliene, la recentele atacuri violente asupra sinagogilor germane, evreiești, alți demnitari germani. De pildă liderul CDU, Armin Laschet, un om politic de excepție. Ori secretarul general al Uniunii Creștin-Democrate, Ziemiak. 

S-au auzit și lăudabile voci social-democrate, precum a lui Tim Kurzbach, citat de Rafael Seligman, în publicația germană Cicero, care a reliefat că ”ne ridicăm hotărâți împotriva urii contra oamenilor evrei care se observă în prezent”. 

Dar au făcut oare demnitarii germani destul? N-au felicitat ei Iranul, oficial, la celebrarea a 40 de ani de la debutul revoluției islamice, una inaugurând un drum al extremismului și exportului de fanatism și terorism de stat de nimic egalat în lumea postnazistă și postcomunistă? 

N-a optat Germania recent, spre rușinea ei, în favoarea unui embargo militar împotriva Israelului? Unde? În imundul Consiliu ONU pentru Drepturile Omului în care au drept de vot cele mai represive și sângeroase tiranii ale lumii, iar statul evreu a fost osândit în sesiunea pe 2021, din primăvară, de patru ori, iar China, care comite un genocid împotriva uigurilor, niciodată. Nici măcar o singură dată. Atât despre ONU. 

Cât despre Germania, conducerea ei, ezită să renunțe la afaceri lucrative gen Nord Stream II cu state totalitare, ca Rusia, care tocmai și-a nivelat complet opoziția condusă de Alexei Navalnîi, sau China, care câștigă enorm de pe urma concesiilor occidentale. Nu așa se apără democrația. Or, din doua una. Elita germană fie nu înțelege ce-i generează duplicitatea. Și anume, paguba unor afaceri aparent rentabile cu inamicul care-i vrea anihilarea, încercând să-i omoare libertatea. O pagubă depășind net beneficiile lor. Fie, incredibil, se urăște pe sine și lumea occidentală într-atât, încât își dorește propria anulare. Adică, nihilist, pieirea.

Antisionism și miza combaterii lui

Antisemitismul nu e doar o boală psihică și mentală. E și o concepție despre lume și viață. Una coerentă și nihilistă în raport cu democrația și morala Decalogului, ca expresii ale pluralismului civilizației iudeo-creștine. A combate această ură eficient, nu ipocrit, prin lămuriri autentice, e a tămădui lumea și a-i salva libertatea și conștiința morală.

Căci explozia de ură antisemită care a venit la pachet cu războiul dintre Israel și grupările înarmate și finanțate de iranieni nu e remarcabilă doar prin proporții. Întrucât, cum spune Seligman, antisemitismul, dincolo de a fi anticonstituțional în Germania, e ”o expresie a neomeniei”, explozia cu pricina e specială și prin încercarea tot mai vădită de a fi o lovitură decisivă, prin masive falsificări istorice, în războiul cultural al extremei stângi apusene împotriva bazelor de civilizație și de omenie ale universului occidental.   

Or, ca să fie eficientă, combatarea neomeniei, urii împotriva evreilor nu trebuie făcută doar retoric, sau teoretic, ci și la nivelul vehiculului său purtător principal. Care e astăzi antisionismul, mult denigrat, falsificat, demonizat. Fapt e că, a le refuza doar evreilor dreptul la propriul stat cerut și edificat de sionism, cum face Hamas, e antisemitism pur. 

Nu-i, deci, indiferent, cum ne raportăm la războiul extremist, pseudojustificat prin prezumtive, reale sau imaginare neajunsuri israeliene, ori prin revendicări articulate în numele și pe spinarea palestiniană a cărora se poartă această conflagrație cu statul evreu, ca exponent al iudaismului.

Spre a se evita recrutarea în oștirea extremistă e nevoie de nițică minte, astfel încât să nu se colporteze involuntar propagandă și dezinformări, parte a războiului psihologic dus la pachet cu cel militar, dacă nu vrem să oferim inamicului civilizației victoria pe tavă. 

Ce e de făcut în contra terorismului și propagandei totalitare

Esențial este a nu ”se pune botul” la propagandă. Or, e propagandă să se acrediteze că posibila evacuare a unor case din Ierusalim, ori altercațiile pe Muntele Templului ar justifica atacuri cu rachete. E război psihologic să se afirme că astfel de acțiuni n-ar constitui terorism și că Israelul ar fi avut încotro, nefiind silit, chipurile, de salvgardarea existenței sale, să riposteze militar. Tot mincinos e să nu se admită că, spre deosebire de statul evreu, care-și atenționează dușmanii să evacueze zone militare ce urmează a fi bombardate, rachetele palestiniene se lansează dintre case, de pe străzi locuite, din moschei, spitale, grădinițe, spre a se genera o ripostă militară cu victime palestiniene, preferabil copii. 

Care să poată fi plenar exploatate apoi, propagandistic. Nu mai puțin dezinformativ e să se publice hărți și date scoase din context. Ori să se conteste că teroriștii, luptând fără uniforme la ordinele unor ideologi sau baroni ai războiului externi, au grijă să utilizeze cu asupra de măsură exagerări ale bilanțului de civili morți, imaginile părtinitor selecționate ale camerelor de luat vederi ale corespondenților străini și pozele photoshopate de un agitprop activ. Și să se nege că se exploatează nemilos masivele dezinformări preluate și vehiculate pe net de gloatele de needucați, ușor de manipulat de oștirile de troli antisemiți, antiamericani și antioccidentali ai Rusiei, Chinei și Iranului, ca și de o presă de stânga obedientă, moral decrepită, dar mainstream, sau pretinzându-se așa. 

Cea din urmă, cum reliefa juristul și profesorul Universității Harvard, Alan Dershovitz, înșirând astfel de pași într-un memorabil articol din 2009, reluat de Gatestone Institute, va avea grijă să colporteze cu titluri de-o șchioapă inadvertențe, inexactităţi și false știri, spre a le dezminți apoi, dacă e silită, având grijă să îngroape adevărul undeva la capăt de ziar. 

Simultan, își va da importanță, răcnind din rărunchi, în delirul lui Petrică, ”lupul!” văzând ”crime de război” în orice acțiune defensivă soldată, regretabil, și cu victime civile. La toate acestea se adaugă chemarea la bară a unor pseudoexperți și ONG-uri cu agendă politică vădită, ca și amenințarea oricăror demersuri defensive cu justiția internațională. Se creează astfel prezumția de vinovăție a statului evreu și o indelebilă impresie bună despre teroriști. 

Cireașa de pe tortul otrăvit? 

Victoria extremistă se obține prin recompensarea pentru terorism și minciună a celor ce mizează pe ele. De pildă prin oprirea oricăror acțiuni punitive ale democrației atacate, prin echivalări imorale ale agresorului cu victima și adoptarea de rezoluții pedepsind-o pe cea din urmă. Ce fac toate aceste măsuri și viclenii, susținute de mulți involuntar? 

Stimulează terorismul, care ar fi dispărut de mult dacă țări ca Iranul și aliații lui din Gaza, Yemen și de aiurea nu-l considerau, pe drept, la fel ca talibanii, o armă eficientă. 

Contrar clișeelor, cel inferior tehnologic, economic sau militar, nu e neapărat oprimatul, cel bun și cel slab, mai ales când împotriva inamicului său avansat se angajează isteria, frica, minciuna, armate, organizații internaționale și partea leului din rețelele sociale și presă.         

Nimic din toate acestea nu înseamnă că Israelul ar trebui menajat de critici și scutit, dacă le merită, de osândiri. Ori tolerat extremismul israelian, care amenință statul evreu poate mai rău decât Hamas, dacă nu e îngrădit și dacă, infectat de ura pompată sistematic în regiune de vrăjmașii statului evreu, izbutește să aprindă o atmosferă de pogrom, iscând război civil.         

Ci doar că, pentru societățile deschise și oprirea unui război terorist perpetuat de mulți, involuntar, din neștiința care le amenință pe toate, e mai iresponsabil să se premieze, ori să nu se pedepsească vizibil terorismul, decât să i se dea voie unui cor de inși bolnavi de Covid să cânte demascați și tare în fața pacienţilor unui azil de bătrâni nevaccinați. 

Este, cum ar fi trebuit să se înțeleagă încă de la megaatentatele din 2001, sinucigaș.