Quo Vadis Iran?

Încotro o va apuca Iranul?

Liderul suprem al ţării, aiatolahul Khamenei s-a comis, şi-a fixat poziţia şi nu pare să mai aibă cale de întoarcere. De trei ori la rând, Khamenei l-a susţinut pe actualul preşedinte Ahmadinedjad. A făcut-o ignorând masivele nereguli care au viciat scrutinul prezidenţial iranian. A făcut-o în ciuda verdictului de fraudare a alegerilor, pronunţat de liderii opoziţiei. Şi a continuat să-şi susţină alesul în pofida masivelor proteste interne şi internaţionale.

În urma ameninţărilor sale, proferate la adresa celor ce revendică transparenţă, corectitudine, renumărarea voturilor şi decretarea de alegeri noi, s-au înteţit temerile generale că regimul de la Teheran va opta pentru brutala „soluţie” chineză.

Riscul unui nou Tien-an-men, al unei băi de sânge pentru curmarea a ceea ce a devenit şi în Iran o mişcare autentică pentru democraţie şi nu doar un simplu protest, e cu atât mai mare, cu cât liderul suprem s-a discreditat definitiv, inclusiv din unghiul multora din partizanii săi. Khamenei şi-a obturat, în repetate rânduri, căile de retragere onorabilă din dilema politică a regimului său. Întrucât faţa dură a puterii a rupt toate punţile şi şi-a blocat portiţele de scăpare spre un posibil acord cu opoziţia, alternativa unei represiuni brutale, violente, pare a fi unica rămasă în logica unei mişcări totalitare precum cea iraniană.

Fapt e că, orice ar face de acum încolo, aiatolahul Khamenei nu mai poate reveni la normal şi nu-şi mai poate recăpăta prestigiul intern ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Iar presiunea asupra regimului a sporit şi mai mult, la finele săptămânii trecute, odată cu plasarea în Internet a imaginii unei tinere femei, din gura şi din nasul căreia ţâşneşte sângele, după ce a fost împuşcată de ciracii puterii, în timp ce tânăra demonstra paşnic, la Teheran, alături de tatăl ei.

Sute de mii, poate chiar milioane de oameni de pe glob, de la Los Angeles la Beijing au vizionat între timp zguduitoarele imagini filmate pe străzile Teheranului. Iar chipul tinerei femei a devenit vertiginos emblema noii revoluţii iraniene, o revoluţie militând pentru democraţie, şi nu pentru islamism, ca acum 30 de ani.

Revendicarea democraţiei e poate prea radicală pentru o parte a opoziţiei. Dar nici la conducerea ţării nu domneşte concordia. Se întrevede tot mai limpede o fisurare a blocului, până mai ieri aparent unitar şi monolitic, al clericilor aflaţi la putere. Cel puţin unul din marii aiatolahi iranieni (Montazeri) a evidenţiat prudent „lipsa de legitimitate religioasă şi politică” a unui executiv rezultat dintr-o fraudă electorală.

Atât liderul opoziţiei Mousavi, el însuşi un islamist, cât şi liderul parlamentar Ali Larijani au trecut la criticarea deschisă a şefului suprem. Mousavi a cerut perpetuarea protestelor şi a lansat un discret apel la reţinere gărzilor revoluţionare, care au ameninţat făţiş opoziţia. Încât indiciile privind dezmembrarea elitei aflate la putere se înmulţesc.

Ce urmări ar putea avea această scindare internă rămâne de văzut. Cert e, că dogmaticii şi durii care controlează în prezent frâiele statului au reacţionat după tipicul regimurilor totalitare prinse cu ocaua mică. Au început, ca odinioară Ceauşescu, să dea vina pe occident, pe „agenturile străine”, să înăsprească cenzura, să-i expulzeze pe corespondenţii străini, să-i aresteze pe ziarişti, să acuze făţiş cancelariile apusene de „ingerinţă în treburile interne” şi de teleghidare a protestelor opoziţiei.

Scopul virulentelor acuze oficiale iraniene nu este un secret. Ele sunt menite să-i intimideze pe liderii occidentali, să-i determine să amuţească şi să rămână pasivi la teroarea dezlănţuită în oraşele persane. În timp ce la Teheran se vehicula luni eventualitatea expulzării unor diplomaţi apuseni, în unele cancelarii occidentale a început să se adopte o poziţie ceva mai consistentă faţă de evenimentele din Iran.

Germania bunăoară s-a exprimat clar, prin vocea şefei executivului de la Berlin, Angela Merkel şi a ministrului de externe Frank-Walter Steinmeier. Cancelarul a lansat un apel clar şi fără echivoc conducerii politice iraniene, cerându-i „să permită în continuare desfăşurarea de manifestaţii paşnice, să nu îngrădească libertatea ziariştilor de a relata despre aceste demonstraţii, să pună capăt folosirii forţei şi să pună în libertate persoanele arestate”.

Cancelarul s-a pronunţat totodată pentru renumărarea voturilor. Merkel a subliniat textual că „drepturile omului şi drepturile civice sunt indivizibile, motiv pentru care Germania îi susţine pe oameni şi pe manifestanţii, care demonstrează paşnic în Iran, asumându-i dreptul la opinie şi libera ei expresie".

La rândul său, şeful diplomaţiei germane a reliefat că "Iranul se află la răscruce". Steinmeier şi-a manifestat îngrijorarea legată de posibila escaladare a violenţelor, cerând dezamorsarea lor prin dialog.

Franţa a condamnat în termeni duri „brutala represiune” din Iran, preşedintele Sarkozy calificând atitudinea conducerii de la Teheran drept „de neiertat”. În ce-l priveşte, ministrul de externe londonez, Miliband, a respins criticile iraniene de manipulare a protestatarilor, după ce Teheranul a somat duminică SUA şi Marea Britanie să nu se mai amestece în afacerile interne iraniene. Premierul israelian Netanyahu a reliefat că accesul la putere a unei noi conduceri la Teheran ar putea relansa relaţiile tradiţionale de prietenie dintre Israel şi Iran.

Doar preşedintele american Obama continuă să pună batista pe ţambal, fiind ca atare aspru criticat de opoziţia de dreapta republicană, care-l acuză de exces de prudenţă, de „timiditate şi pasivitate”. Senatorul John McCain a regretat că Franţa şi Germania au condamnat mai ferm represiunea iraniană decât SUA. În replică, Obama a declarat că n-ar dori ca America să poată fi transformată în „ţap ispăşitor” şi să devină „paratrăsnet pentru acele forţe”, care abia aşteaptă să atribuie SUA vina pentru cele petrecute în Iran.

Potrivit opoziţiei americane, acest argument şchioapătă, devreme ce Khamenei şi Ahmadinedjad n-au nevoie de pretexte pentru a acuza America de toate relele.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor:Rodica Binder