Putin, tiraniile și sancțiunile  | Europa | DW | 13.10.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

OPINIE

Putin, tiraniile și sancțiunile 

Ce efect ar putea avea sancțiunile UE împotriva Belarusului și Rusiei lui Putin, care-l ține în brațe pe tiranul din Minsk? Și ce ar trebui să facă Europa spre a-și spori și potența anemica credibilitate?

Iubim Europa? Avem și de ce. Lumea liberă și democrația n-ar fi existat fără cultura europeană și temeiul ei iudeo-creștin. Dar dacă o iubim e bine s-o și ajutăm să fie ceea ce clamează a fi. Europa, de pildă, e mândră nevoie mare de ceea ce ar fi putut să fie trei sferturi de veac de pace postbelică pe Bătrânul Continent, dacă n-ar fi fost mutilată.

Pacea și valorile

Or, a fost. A sluțit-o Cortina de Fier. Pacea Europei a fost amputată în est și udată, sub bolșevicii lui Stalin și compania, de sângele vărsat prin crimele în masă comuniste. Sovieticii i-au prefăcut valorile, în spațiul controlat de ei, în bătaie de joc, violând sistematic cele mai elementare drepturi ale omului și cetățeanului. Apoi, pacea europeană s-a văzut schilodită și umplută de infecția noilor crime în masă comise-n Iugoslavia, la marginea unei Comunități poltrone și abulice, în anii 90. Sub ochii dezabuzați ai unor lideri europeni lași, egoiști, proști și pasivi, o sugrumaseră național-comuniștii de felul tiranului socialist sârb Slobodan Miloșevici. Încât mândria păcii îndelungate ”asigurate de UE”, în care ne tot îndeamnă să credem numeroase și pompoase cuvântări oficiale, rostite de eurocrați gongorici, doar în parte convinși de ce afirmă, ar fi oarecum găunoasă, nu în ultimul rând pentru că această pace n-ar fi existat nici atât cât a fost fără NATO, fără americani și fără planul Marshall.

Deci fără o sforțate occidentală comună, întemeiată pe valori comune. Între care, cheie de boltă a forței Apusului, cât timp a existat, capacitatea lui de a învăța. Dar mai există Apusul? Mai poate el învâța?

Pare că da. Vestul pare a nu fi dispărut cu totul în fumurile extremiste ale politicilor identitare, în progresism rasist-antirasist, în relativism, anticapitalism, antiamericanism și în narcisismul ideologiilor transgender. Mai există, de vreme ce șefa CDU, Annegret Kramp-Karrenbauer, știe cine e proeuropean și cine nu și cum se apără interesele Germaniei și Europei. Motiv pentru care ministrul german al apărării a lansat un adecvat apel la susținerea Maiei Sandu în alegerile prezidențiale moldovene.

E destul? Nu e? Unde se ascund oare alți demnitari din UE? Unde e ministrul de externe al Luxemburgului, Asselborn, care nu pierde niciun prilej să-i alinte pe dușmanii vestului și să invoce ”parteneriatul Europei cu Iranul” ayatolahilor?

A întoarce foaia în relațiile cu Rusia și Belarus

Pare că, măcar într-o privință, Europa s-a trezit. După mai bine de două decenii de putinism tot mai dezlănțuit a început, aparent, să înțeleagă ceva mai bine cine domnește la Kremlin. Cazul Navalnîi și bestialitatea poliției bieloruse au funcționat, se pare, ca deșteptător. La salutara ințiativă a Franței și Germaniei, UE s-a hotărât în fine să adopte noi sancțiuni împotriva Rusiei lui Putin și a Bielorusiei, pe care tot țarul de la Kremlin o controlează, de vreme ce, speriat de poporul său, care nu-l mai vrea chiar deloc, președintele nominal al Belarus, Alexander Lukașenko, s-a transformat în satrapul deosebit de sângeros al Moscovei.

Sângeros, ce-i drept, Lukașenko a fost și până acum. Nu chiar ca stăpânul său de la Kremlin, dar totuși. Cu cel puțin cinci morți se soldase tentativa din ultimele săptămâni a tiranului din Minsk de a-și ”convinge” cu bâta poporul să se lase păgubaș, să nu-și mai ceară dreptul de a nu mai fi scuipat în față și înșelat la urne, de a accepta să-i întindă dictatorului grumazul, spre a fi în continuare călărit. Poporul însă l-a refuzat. Amețiți de libertatea pe care o tot promite ideea parcă tot mai palidă și-n vest a drepturilor omului, bielorușii continuă să-și revendice suveranitatea sacrosanctă și inalienabilă.

Problema Rusiei albe este un pic precum a României, în epoca în care generalul Pacepa însoțea în vest un înalt demnitar al executivului bucureștean, aflat pe-atunci la cheremul Rusiei. Întrebat în Apus ce și-ar dori dacă ar avea dreptul să i se împlinească o dorință, istețul dregător român i-a replicat la țanc: ”o altă geografie”. Spre nenorocirea Belarus, Minsk e prea aproape de Moscova.

Efectul tămăduitor al adevărului

Mai nou, Lukașenko și-a înăsprit sensibil represiunea, dând poliției ordin de a deschide focul asupra mulțimii de protestatari pașnici. Aceștia, pretinde tiranul, ”s-ar fi radicalizat”. În fapt, dictatorul minte cum respiră. S-au radicalizat nu ei, ci ura lui. Națiunea nu s-a fanatizat ci s-a înțelepțit. Și și-a pierdut frica pe măsură ce teama l-a acaparat pe el. Poporul a început să-și stăpânească spaima, fiindcă n-are alternativă. Simte că în joc e viitorul și demnitatea copiilor săi.

La fel încep să înțeleagă și tot mai mulți ruși, că dezinformările putiniste nu mai țin și că până și o extrem de precaută Uniune Europeană știe bine cine a atentat cu Noviciok la viața principalului adversar politic intern al lui Putin, care este Alexei Navalnîi. Căci această armă chimică nu se poate confecționa într-un garaj.

Apoi, principalul beneficiar al crimelor în serie înfăptuite cu asemenea arme își are rezidența la Kremlin, iar Rusia, cu tot cu laboratoarele ei chimice, se află, așa cum se fălește și regimul moscovit și trollii săi, sub controlul cvasitotal al lui Vladimir Putin, deși refuză categoric să coopereze la elucidarea lor. Cine să fie, deci, nu doar moral și politic responsabil pentru aceste crime ci și, cât se poate de probabil, vinovat în mod direct și personal pentru săvârșirea lor, dacă nu omnipotentul țar, camarila lui și ciracii lor?

Rostul sancțiunilor și beneficiile lor

A adopta sancțiuni împotriva acestei elite vinovate fie și doar din pricina solidarității ei profitabile cu tiranul, e o idee excelentă. Și nu doar pentru că ridică Europa din genunchi.

Rostul principal al unor asemenea măsuri e să divizeze protipendada, elitele profitând de pe urma regimului și crimelor lui. Sancțiunile, care includ înghețări de conturi și interdicții de călătorie determină o parte a nomenclaturii să se înfurie pe tiran. Pentru că elita și ofițerii servicilor secrete nu-și mai pot expedia lesne progeniturile, de pildă, la studii în străinătate, ori beneficia oricând și oriunde de toți banii storși poporului înrobit și investiți rentabil în străinătate.

În plus, sancțiunile conferă vigoare principiilor apărate și aderenței interne și externe la valorile proprii, sancționând încălcarea lor și, implicit, răsplătind respectarea lor.

Ceea ce e foarte bine. Dar moral, asemenea sancțiuni parțiale, timide și de regulă tardive, își ratează efectul. Și îl compromit și politic dacă, așa cum preconizează UE acum, îl scutesc pe principalul criminal, care se află în vârful ierarhiei, precum și familia lui.

Or, Putin și Lukașenko, principalii responsabili ai unor regimuri inumane și ai unor fapte nu mai puțin inumane, continuă să fie scutiți de pedepse. Chiar dacă UE e gata să-și scoată mănușile și să se confrunte frontal cu Lukașenko, incluzându-l în noul pachet de sancțiuni, pe stăpânul lui de la Moscova are de gând, aiuritor, să continue să-l menajeze.

Explicațiile oferite, în context, de isteții împăciuitoriști de serviciu din vest, e că s-ar încerca păstrarea unui spațiu de manevră apt să nu distrugă ”orice șansă de discuții” cu tiranul. Pentru că a-l sancționa pe el ar fi, cum scrie ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung, ” afrontul maxim” și ar îngropa, practic, ca atare, orice ”dialog serios cu conducerea Rusiei”.

Când sancțiunile au efectul răsfățului

Pare rezonabil. Dar este? Chiar crede FAZ în mantra lui Josep Borrell și a altora din aceeași făină, care jură pe prezumtiva putință a unui dialog ”serios”, în pofida crimelor în masă din Siria, a anexării Crimeii, a războiului din estul Ucrainei, a repetatelor recursuri la arme chimice în contra unor disidenți din Rusia și străinătate. Or, dacă un astfel de dialog ar fi posibil, n-ar fi fost el amorsat de mult? S-ar mai fi pus problema unor noi și noi sancțiuni? Și n-ar exista suficiente canale de purtat un dialog chiar și în condiții de embargo, dacă tiranul chiar l-ar dori?

Să nu știe editorialiștii cotidianului german, (cândva) conservator, ceea ce, după defectarea lui în vest, le explica liderilor apuseni același general român care a condus un timp Securitatea? Și anume că tiranii disprețuiesc total ipocrizia, appeasementul și duplicitatea? Că dialogul lor cu vestul nu e, în genere, decât teatrul celor mai variate forme de prostire și dezinformare a credulilor care, în ciuda lecțiilor dureros învățate, se mai lasă prostiți și dezinformați?

Dimpotrivă, tiranii se înmoaie vădit în reacție la fermitatea și determinarea adversarilor lor din vest. Pentru că sancțiuni dure, adoptate hotărât și cu toată inima îi scot din minți, de vreme ce le semnalizează că a luat sfâșit timpul cacealmalelor, iar partea docilă a poporului pe care-l asupresc s-ar putea să ia exemplul și să-și ia și ea rapid adio de la propriile iluzii.

Condițiile unei cooperări fructoase

Toate acestea nu înseamnă că nu s-ar putea coopera cu Rusia, punctual, în crize precum cea armeano-azeră, sau turco-elenă, crize îndărătul cărora se află același personaj: președintele Turciei.

Dar astfel de colaborări limitate n-au nici ele vreo noimă sau șansă de succes real, așa cum conflictele cu pricina nu se vor aplana vreodată, cât timp diplomații germani speră în miracole și absurdități. Căci nu lansează tiranilor gen Erdogan un semnal adecvat, dacă se fac de râs în fața unui Putin. Și se fac de râs dacă, de pildă, adoptând fără nicio tragere de inimă sancțiuni ușoare, dacă nu chiar hilare, împotriva Rusiei, acești diplomați își închipuie că pot salva proiecte toxice, doar aparent profitabile, ca Nord Stream 2, fără să se discrediteze plenar atât în ochii despoților, cât și în ai compatrioților, ai europenilor și ai turcilor în genere.

La fel stau lucrurile cu împăciuitorismul manifestat față de Iran. Refuzul readoptării de sancțiuni împotriva unui regim agresiv, expansionist, extremist și genocidal de felul celui de la Teheran, care calcă în picioare brutal și sistematic și pe plan intern drepturile femeilor și ale omului, n-are cum să sporească credibilitatea UE. Sau pacea la frontierele Europei. Ori să anuleze impresia fatală a complicității cu atrocitățile și cu programul global islamist, antidemocratic și totalitar al teocrației.