″Putin reușește cu investiții modeste să câștige influență, chiar și în România″ (SpotMedia.ro) | Europa | DW | 17.07.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Vocile celorlalți

"Putin reușește cu investiții modeste să câștige influență, chiar și în România" (SpotMedia.ro)

Pandemia de SARS-CoV2 a acutizat crize care existau în Occident și care acum răbufnesc, spune istoricul Oliver Jens Schmitt, profesor de istorie sud-est-europeană la Viena și autor al volumului "România în 100 de ani".

Oliver Jens Schmitt, se dezbate din ce în ce mai insistent și mai ales mai zgomotos corectitudinea politică și păcatele ei. Dar dezbaterea e ideologizată, polarizată, maniheistă. Ești aproape forțat să intri în tabăra conservatoare ori, din contră, în cea progresistă. E o temă reală? Tema s-a reaprins după evenimentele din Statele Unite: uciderea lui George Floyd, vandalizarea unor monumente.

E o temă reală, dar cel puțin parțial și o dezbatere importată. E ciudat să observi că o crimă comisă în Statele Unite stârnește un val de reacții, dar sfârșitul autonomiei orașului Hong Kong, ocuparea Ucrainei orientale și meridionale de către Rusia, transformarea Hagiei Sofia în moschee se află dincolo de interesele și de capacitatea de a înțelege ale societăților europene, în primul rând în Europa de Vest.

Fără îndoială, cultura de dezbatere americană actuală ne amintește de stilul bolșevic care s-a răspândit în întreaga Europă răsăriteană în epoca hegemoniei sovietice, o adevărată vânătoare de vrăjitoare sau în contextul istoric american trezește memoria epocii lui Joseph McCarthy (1947-1956).

Recent, un grup de intelectuali, în primul rând americani, mulți dintre ei de stânga, a tras un semnal de alarmă că așa-zisa „cancel culture” amenință fundamentul culturii occidentale, adică valoarea individului și individualității, libertatea de exprimare, libertatea de conștiință, libertatea de știință.

E evident că democrația liberală și statul de drept sunt sub asalt, de stânga extremă și de dreapta extremă.

Există această temă în Austria? În România, ea a fost puternică în timpul referendumului pentru redefinirea familiei și iat-o acum revenind. Sunteți un cunoscător nuanțat al României – de ce credeți că o asemenea temă e pe agenda românească?

Da, există și în Austria, unde zeci de mii de manifestanți s-au solidarizat cu mișcarea Black lives matter.

Mă întreb dacă în România oamenii fac comparație între mecanismele dezbaterii pe care am încercat să le descriu mai sus și experiențele lor în epoca comunismului.

Să nu uităm că referendumul pe care îl menționați a fost instrumentalizat de Biserica Ortodoxă Română și de anumite organizații neoprotestante, o alianță ciudată, și că în spatele unor activiști stătea și propaganda rusă care și astăzi zugrăvește imaginea unui Occident decadent și imoral.

Vă întreb direct: cui folosește polarizarea astăzi, când lumea e în criză sanitară, provocată de o pandemie de proporții? Sau cui deservește?

Vorbind de Statele Unite, rădăcinile problemei, adică violența poliției, sunt adânci, și mișcarea a izbucnit desigur într-o perioadă de tensiuni create de criza COVID, dar pandemia nu este cauza, a ascuțit o boală mai veche.

Și polarizarea este mai veche, să ne gândim la epoca lui Barack Obama, cu o opoziție de dreapta radicală („Tea party”).

Astăzi un președinte de dreapta radicală e confruntat cu o stângă la fel de radicală.

V-am întrebat astfel, pentru că teza aceasta a dezbinării a fost folosită pentru a descrie Uniunea Europeană, la începutul pandemiei. Rusia și China, am văzut atunci, au sărit în ajutorul Italiei, în vreme ce UE era incapabilă de solidaritate – cam aceasta era narațiunea. A avut, are UE o problemă reală de unitate, acutizată pe fondul acestei crize?

Pe de o parte da, pe de altă parte, are o mare problemă în a comunica binele pe care îl face.

Rusia și China nu au făcut nimic sau aproape nimic sau au trimis materiale defectuoase, dar au reușit să pună în scenă aceste activități, s-au prezentat ca mântuitori ai unei Europe paralizate.

După un moment de ezitare, multe țări au arătat o mare solidaritate, chiar și state mici ca Elveția, care a acceptat pacienți francezi în spitalele lor.

Dar criza COVID a demonstrat că raportul dintre nivelul european și statele naționale trebuie să fie clarificat mai bine.

Statul național rămâne un punct de referință, rămâne un spațiu politic și un spațiu de acțiune. Pe de altă parte, la nivel mondial, aceste state mici nu pot supraviețui fără ocrotirea pe care o oferă numai o alianță puternică.

Confruntată cu Rusia și China, Europa trebuie să înțeleagă că trebuie să-și întărească și potențialul militar și să dezvolte o politică externă coerentă.

Criza a accentuat și problema economică, adică decalajul între regiunile mai bine și cele mai slab dezvoltate, un fenomen clasic pentru organisme politice federale, de la Uniunea Sovietică și fosta Iugoslavie până la Statele Unite sau Elveția.

Și aici rădăcinile crizei sunt adânci, iar pandemia doar a înăsprit o mare problemă care a rămas nerezolvată.

Care sunt scenariile pentru Uniunea Europeană, în acest moment? Înainte de criză se vorbea despre o Europă cu două viteze, în cercuri concentrice, cu clivaj Vest/Est.

În momentul de față, clivajul este mai ales între Nord și Sud, ca înainte de criza de migrație din 2015.

Ideea unei Europe cu două viteze însă este mult mai veche și a fost formulată deja în anii 90 de ministrul german (actualul președinte al Parlamentului) Wolfgang Schäuble. Deși mulți au criticat-o și o critică încă astăzi, această Europă este deja o realitate – să ne gândim numai la spațiul Schengen, la spațiul euro la care nu participă toate statele membre.

E evident că unele state ca Ungaria sau Polonia nu mai împărtășesc convingerile politice pe care a fost clădită Europa înainte de 2004.

Dar trebuie să constatam că și conceptele de politică economică germană, franceză și italiană sunt diferite, oglindesc și diferite experiențe istorice și ciocnirea dintre aceste concepte ține nu numai de interese actuale, dar și de idei pe care nu le înțelegem fără contextul istoric.

În momentul de față, cârmuitorii statelor mari încearcă să rezolve criza actuală cu investiții uriașe și cu datorii uriașe și nu reiese clar dacă statele care vor profita se vor obliga să introducă reforme.

Să nu uitam că și în domeniul economiei, COVID a înăsprit crize preexistente – Italia nu a fost în stare să realizeze reforme instituționale și statul italian e în primul rând responsabil pentru colapsul sistemului sanitar italian, nu partenerii europeni.

Și în cazul crizei euro și în cel al crizei migrației, politicienii și presa aveau și au tendința de a externaliza problemele, e mai ușor să cauți și să găsești „vina” și „vinovatul” peste hotare, să ceri „solidaritate”, care de fapt înseamnă că vrei banii vecinului tău și îi refuzi orice control.

Trebuie să ne îndepărtam de acest nivel jalnic și nedemn.

De aceea, avem nevoie de o mare ofensivă nu numai economică, dar și culturală, o ofensivă de educație care să garanteze o cunoaștere mai bună a Europei, a țărilor vecine, a limbilor europene.

Culturalizarea problemelor politice e posibilă doar pe baza ignoranței celuilalt, adică a vecinului.

Din păcate, pretutindeni, sistemele de educație publică s-au renaționalizat, la fel sistemele mediatice. Pe de altă parte, zeci de milioane de europeni trăiesc în alte țări, în căsătorii mixte, au avut experiențe personale și profesionale transnaționale, adică europene.

Trebuie să mobilizăm mai bine aceste experiențe pentru binele continentului nostru.

Citiți articolul integral AICI

Vă mai recomandăm