Puciul antinazist din iulie 1944, creștinismul, libertatea de conștiință și Europa bunelor intenții | Global | DW | 22.07.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Puciul antinazist din iulie 1944, creștinismul, libertatea de conștiință și Europa bunelor intenții

Că Hitler n-a murit în atentatul de la 20 iulie 1944 a costat, ca și insuccesul tiranicidelor anterioare, râuri de sânge în Germania, apoi oceane, în restul lumii. Putea fi împiedicată ascensiunea nazismului? Dar azi?

Claus von Stauffenberg

Claus von Stauffenberg

Consecințe funeste a avut eșecul tentativei colonelului von Stauffenberg de a pune capăt vieții dictatorului nazist. La 20 iulie 1944, câteva biete erori și detalii materiale, gestul reflex al mutării unei genți sub masa la care ședeau Hitler și militarii săi, insuficiența explozibilului folosit și varii lașități ale unor ofițeri i-au salvat tiranului viața, condamnându-le pe ale conspiratorilor.

A urmat un masacru și represiuni hitleriste de proporții neegalate în Germania modernă, în rândul elitei militare, politice, aristocratice și culturale nemțești. După eșecul operațiunii ”Walküre” și primele răzbunări prin executarea sumară a contelui von Stauffenberg și a câtorva din camarazii săi, poliția politică a deschis o anchetă și o vânătoare de conspiratori și ”vrăjitoare”, căreia doar sfârșitul războiului i-a pus capăt. Peste 5.000 de germani aveau să fie arestați, judecați, încarcerați și, nu puțini, executați. Aveau să cadă victimă călăilor și neimplicați, între care femei și copii. Alte milioane aveau să-și mai piardă viața în războiul mondial, până la 9 mai 1945. Chiar și apoi.

N-au murit degeaba

Deși a eșuat, puciul n-a fost inutil. Comemorarea atentatorilor uciși, care ar fi urmat să pună capăt războiului printr-o înțelegere cu aliații apuseni, ca și a puciului eșuat, oferă an de an Germaniei contemporane prilejul de a-și contempla și celebra latura umană și fața cea bună, chit că o parte a conspiratorilor comisese înainte de 20 iulie 1944 crime în masă, crime de război, crime contra umanității. Fie și tardiv, unele conștiințe se treziseră și începuseră să nu le dea pace unora din ei.

”Urmându-și conștiința, s-au dovedit adevărați patrioți”. Așa i-a caracterizat Angela Merkel, just, pe militarii conspiratori, la 75 de ani de la atentat, considerând că exemplul lor ”ne presează să ne opunem rasismului și naționalismului sub toate aspectele lui”. Dar sunt ”rasismul și naționalismul ”aceeași mâncare de pește”? O singură ideologie? Și numai lor să ne opunem? 

În ciuda acestei imprecizii regretabile și a omisiunii de a le adăuga și aici elementul central al ideologiei naziste, care a fost antisemitismul, Angela Merkel n-a greșit în încercarea ei de a determina ce i-a unit pe atentatori. Ce i-a animat, deci, pe patrioții care au făcut parte din rezistența germană, spre a se lepăda atât de Hitler, cât și de nazism, să-și facă rost, spre a pomeni expresia proorocului Ezechiel, de ”un duh nou”, abilitându-ne, teoretic, să le urmăm exemplul?

Die Gedanken sind frei. Ideile sunt libere. Dar mai sunt?

”Ceea ce i-a unit pe toți care s-au răsculat le-a fost conștiința”, a spus Merkel, adăugând că acțiunea lor i-a inspirat pe părinții Constituției germane, adoptate doar cinci ani mai târziu. Primul ei articol accentuează intangibilitatea demnității umane. Iar cel de-al patrulea, a precizat ea, salutar, stipulează ”inviolabilitatea libertății credinței și de conștiință, a libertății religioase și a convingerilor filosofice”. Dar mai contează, toate acestea, azi?

Și cât nazism ne mai periclitează în prezent? Puțin? Mult? Ce te faci dacă Europa contemporană nu mai dă doi bani pe libertatea de conștiință? Sau pe cea religioasă? Dacă le desființează în numele progresului și al valorilor (europene, sau universale) invocând, cum au făcut in corpore Hitler și Stalin, ”știința”, ”istoria”, ”natura”? Sau dacă argumentează, postmodern, cu drepturile omului, cu ”justiția socială”, cu ecologia și antirasismul, spre a desființa prezentul democratic și a impune, în interesul ”viitorului” și al ”binelui colectiv”, doctrina unei noi utopii și-o nouă ordine autoritară, sau totalitară?

Nu se poate? Ba bine că nu. Raportul Matici, recent adoptat de PE cu voturile stângii, ecologiștilor, social-democraților și liberalilor, afirmă că avortul este un ”drept al omului”. Prin urmare, refuzul unui medic de a întrerupe o sarcină ar fi nu evitarea unei crime, cum s-a considerat milenii la rând în Europa creștină, ci o ”încălcare a drepturilor omului”. Rezoluția PE acceptă obiecția individuală a unor medici, dar cere explicit spitalelor să ofere astfel de operații. Și cele creștine urmează a fi silite să se conformeze. Secretarul general al Comisiei Episcopale Europene, Manuel Barrios Prieto, s-a arătat, ca atare, indignat la culme de adoptarea raportului Matici.

Drepturile fundamentale și valorile creștine

Ierarhul catolic s-a întrebat, la Radio Vatican, ”cum poate oare o Europă cu rădăcini creștine, care conferă prioritate absolută demnității umane”, să considere doar avortul un drept al omului, de vreme ce ”nu există vreun acord internațional care să stipuleze acest drept” și nu puțini oameni forțați să ia parte la astfel de operații ar putea deveni obiectori de conștiință?

Iar obiecția de conștiință e recunoscută, internațional, ca un drept al omului. Nu e vorba, în context, să li se răpească femeilor dreptul la avorturi, interzise, de pildă, de regimul ceaușist pentru că dictatorul voia un popor mare de sclavi. Nu e vorba nici de ceea ce adversarii avorturilor numesc ”dreptul la viață al fătului”. Sau doar de medici și de obiecțiile lor. În clinicile catolice, de pildă, ar putea fi grav lezată și libertatea religioasă, ori de conștiință, a multor altora.

Discriminarea, răstălmăcirea ori absolutizarea unui drept condiționat ar putea privi și deposeda de poate cel mai important dintre drepturile fundamentale ale omului orice soră, orice asistent medical, orice membru al personalului din spitale. Iar toate acestea, în numele valorilor europene, al progresului și al unei concepții discutabile asupra drepturilor femeii.

Conform ”Medicilor Pentru Viață”, adoptarea raportului Matici e, ”de mulți ani, cel mai amplu atac asupra drepturilor omului în Europa”. Nu știu dacă au dreptate. Dar e cert că, în lumea postmodernă, nu doar libertatea exprimării și de opinie sunt amenințate de cenzură. De pildă, de cea guvernamentală americană, care impune Facebook marcarea unor postări ce contravin narativelor administrației. Și libertatea de conștiință, și cea religioasă sunt sub asalt.

Europa creștină, șocată nu de mult de o sentință a Curții Constituționale germane, care pare a contrazice cultura europeană a vieții, întrucât dă lumină verde afacerilor cu eutanasia, legiferând ”dreptul la sinuciderea asistată medical”, are, o dată în plus, motive să fie vexată și scandalizată. O parte a Europei se va întreba, riscând să se scindeze de restul, de ce dreptul la viață, prioritizat în chip absolut în pandemie, se vede brusc vitregit și tratat, în sfera avortului, ca Cenușăreasa? Unde o fi rămas logica surorilor progresiste ale orfanei de mamă? Statutul însuși de mamă: nu e demodat, nu e prilejul depresiunii tinerelor postmoderne, dornice de cariere, nu e sub presiune și în rapid declin?

Tranziția spre autoritarism

Căderea dintr-o extremă în alta are loc ușor, pe nesimțite, somnambulic, ca alunecarea în Primul Război Mondial, care a inaugurat transformarea în baie de sânge a secolului XX. Drumul spre iadul totalitarismelor e pavat, întotdeauna, cu bune intenții. Și cu valori, adesea greu sau imposibil de combătut. Totul începe cu osândirea prezentului și exaltarea unui viitor utopic, salvaționist și luminos, plasat sub auspiciile unor valori colective supreme, cărora li se conferă rang de adevăr și drept de existență absolute. Pe acest drum al arbitrariului se umflă, ori se exagerează drepturi care, o dată impuse, relativizează, încalcă sau violează altele, individuale, cu adevărat fundamentale.

De pildă libertatea de conștiință. Sau religioasă. Care sunt ciuntite sau anulate în virtutea temeiului secular al statului de drept. Alte drepturi, cum e al părinților de a-și educa copiii, sucombă în numele autodeterminării copilului. Rasismul se reintroduce în cetate pe ușa din dos antirasistă. Întru promovarea drepturilor afro-americanilor, administrația Biden adoptă o lege de ajutorare a oamenilor de culoare, discriminându-i pe fermierii albi. Una care anulează principiul egalității în fața legii, fiind, deci, invalidată de varii judecători federali. În numele musulmanilor și al protejării lor de islamofobie, se ciuntesc drepturile la exprimare liberă ale ziariștilor, scriitorilor și artiștilor.

Ori se promovează iudeofobia. În numele dreptului palestinienilor la un stat propriu, nu puțini aduc atingere demnității evreilor, negându-le, antisemit, dreptul la un stat propriu. Sau la autoapărare. Regatul Unit, Germania, Franța și SUA, ca și alte state europene, au trecut în mai și iunie, pe fundalul conflictului dintre Israel și Hamas, printr-o explozie de antisemitism de proporții fără precedent. Doar în UK numărul atacurilor de ură iudeofobă (inclusiv asupra unor copii) s-a cvadruplat în decurs de numai o lună, după cum relevă ONG-ul Community Security Trust.

Cu un reflex iudeofob, Kenneth Roth, șeful unui important ONG de protecție a drepturilor omului, a atribuit vina acestei deflagrații antievreiești din vestul Europei și SUA nu antisemiților, ci statului evreu. Ca și cum ar putea exista o justificare pentru antisemitism. Iată-l deci la lucru pe cel de stânga. Dar la fel procedează cel islamist. Și legionarii le atribuie evreilor imaginara culpă a alimentării urii împotriva evreilor.

Ceea ce n-are cum să nu amintească de antisemitismul naziștilor care erau convinși că reprezintă progresul. Potrivit lui Robert Spaemann, citat recent de Karl-Peter Schwarz în ziarul austriac Die Presse, și ”nazismul era, neîndoielnic, o comunitate de valori”, considerate suprastatale, prioritare și întâi-stătătoare, motiv pentru care ”partidul era plasat deasupra statului”. Hitlerismul exalta etnocentrismul și, deci, nu valorile europene, ci comunitatea populară, ”națiunea, rasa și sănătatea” care aveau întâietate absolută asupra legislației.

Antidotul salvator și Europa contemporană

Dar, ”ca în marxism, statul hitlerist nu era decât un instrument de impunere a valorilor comune”. De aici ”la dictatura axiologică nu mai e”, credea Spaemann, ”decât un pas”. Cum se poate contracara pericolul instituirii ei? Prin ceea ce elita germană a omis să facă în anii 30 ai veacului trecut, înainte de a fi prea târziu și de-a se împiedica în măruntele detalii care au determinat eșecul puciului din iulie 1944. A pierdut din vedere imaginea facerii cerului și pământului și crearea omului. Nu s-a răzvrătit față de pretențiile absolutiste de progres și de conformitate cu false legi ale naturii, ale raselor, ale progresului, prezumate și afișate abuziv de naziști. Nu și-a amintit de rădăcinile ei spirituale și de temeiurile ei culturale. Nu s-a ridicat în apărarea Decalogului, a libertății religioase și de conștiință, a toleranței față de celălalt, a drepturilor individuale și minoritare, a respectului față de libertăți politice, precum și față de cultura vieții, instituită de fundamentele civilizatorii, etice și religioase ale Europei.  

Pacea, democrațiile și unitatea ei sunt și azi în pericol acut. Primejdia nu emană doar de la dreapta extremă a spectrului politic, așa cum nazismul n-a fost un colectivism străin de stânga, ci mai degrabă o combinație de comunism, birocrație și fascism.

Combinații similare dau dârcoale și birocrațiilor contemporane. Unitatea UE e în primejdie, dacă o Comisie Europeană condusă de un lider nelegitimat democratic le cere europenilor și statelor lor cu guverne alese democratic imposibilul din perspectiva libertății de conștiință a multora. În speță, să opteze fie pentru drepturi și ordini constituționale străvechi și concepții europene tradiționale, iudeo-creștine, fie pentru pretinsa întâietate absolută, suprastatală, supranațională și universală a unui set de convingeri noi, progresiste, intrând puternic în coliziune cu libertăți fundamentale și democrația în sensul ei clasic. Acest șantaj al bunelor valori și intenții la adresa națiunilor criticate pentru conservatorism și nonconformism riscă să încalce tratatele europene și să scoată din UE mai întâi Polonia și Ungaria, cărora li se reproșează între altele politizarea justiției și solipsism constituțional. De care nu e însă la adăpost nici Germania. Sau România. Ar putea urma alte state, care-și prețuiesc independența și valorile mai mult decât interesele financiare. S-ar reface, în plan axiologic, Cortina de Fier, spre a se împinge remarginalizatele națiuni în brațele unor sângeroase și agresive dictaturi, ca Rusia lui Putin sau China lui Xi. Or, totalitarismul, imperialismul și măsurile genocidale din prezent nu sunt foarte departe de cele mai negre pagini ale istoriei secolului XX.

Încât, spre a o parafraza pe Angela Merkel vorbind despre eroii germani din iulie 44, a venit timpul, dacă vrem să fim buni europeni, să ne ”urmăm conștiința și să ne dovedim adevărați patrioți”.