Psihoza primului ministru

Războiul diplomatic dintre București și Budapesta pare să aibă o mică legătură cu subiectul evocat. România nu ar avea, logic vorbind, niciun interes să denunțe gardul pe care Ungaria intenționează să-l contruiască și care nu îi vizează pe cetățenii români. De vreme ce guvernul și președintele căzuseră de acord să refuze cotele obligatorii, manifestând reticență față de primirea unui număr mai mare de refugiați, ar fi în interesul României să închidă această porțiune. ”Eu cred că, încet-încet, tematica cotelor obligatorii va dispărea, fiindcă nu mi se pare normal ca o ţară din Uniunea Europeană să fie obligată la ceva ce nu poate să face”, spusese președintele, definind fără echivoc poziția oficială a țării sale. De altfel, cu o săptămâna înainte ca această criză să ia amploare, vicepremierul Gabriel Oprea vorbise despre subiectul refugiaților ca despre o preocupare de ”securitate națională” și, în niciun caz, despre una de ordin umanitar.

Cu toate acestea premierul Victor Ponta a acuzat guvernul ungar că se comportă ca în perioada nazistă sau szálasistă: ”Nu doresc să răspund la provocările venite din partea unor reprezentanţi guvernamentali maghiari - dar citiţi relatarea de mai jos şi veţi înţelege indignarea pe care o simt, ca om şi cetăţean european, faţă de mentalităţi şi atitudini pe care Europa le-a văzut doar în anii 1930-40!”.

Prin urmare ceva nu se leagă. Premierul Ponta pare să adopte la televiziune o poziție contrară propriilor decizii oficiale și care au sfidat criticile liderilor occidentali (vezi declarațiile miniștrilor de interne ai Franței și Germaniei sau ale premierului olandez după reuniunea JAI de la începutul săptămânii).

Conduita aceasta vădit contradictorie pe care o afișează guvernul de la București, ar putea fi explicată printr-o analogie cu ceea ce în psihanaliză se numește ”deplasare”. În esență, asa cum o definește Freud, ”deplasarea” este o viclenie a reprezentărilor inconștiente menită să deghizeze obiectul real al angoasei. În cazul nostru, Victor Ponta manifestă o angoasă în relația cu premierul Orban, pe care neputând-o dezvălui ca atare, recurge la acest procedeu pentru a-și prezenta vecinii ca fiind sursa unor teribile pericole umanitare.

Viktor Orban declarase că premierul de la București se face vinovat de degradarea relațiilor româno-ungare și că regretă plecarea lui Traian Băsescu și a echipei sale cu care se înțelese atât de bine. Să nu uităm că premierul Ungariei îi îndemnase pe ungurii din România să boicoteze referendumul de demitere. În plus cei doi lideri fac parte din două tabere politice adversare pe plan european, în ciuda pactului de coabitare încheiat pentru instalarea lui Jean-Claude Juncker la președinția Comisiei. Scandalul diplomatic dintre București și Budapesta fusese de fapt prefațat de declarațiile liderului socialiștilor europeni, Gianni Pittella, un politician cu înclinații excesive atât în ton cât și în conținut. Acesta spusese recent că ”gardul metalic construit de Ungaria pare o revenire la vremea lui Hitler”. Victor Ponta nu a facut apoi decât să preia și să amplifice declarațiile lui Pittella, considerându-se la adăpost sub umbrela largă a socialiștilor europeni (cancelarul Austriei, Werner Faymann, făcuse o aluzie asemănătoare).

Prin urmare nu gardul de sârmă ghimpată ar fi subiectul propriu-zis al acestei înfruntări diplomatice, ci întregul dosar româno-maghiar, cu toate resentimentele reprimate de-a lungul timpului și care au gasit acum o cale de manifestare. De aici vine și impresia de inconsistență a criticii premierului Ponta, care adoptase, de fapt, în chestiunea cotelor, o poziție identică cu cea a Ungariei. Sau poate premierul de la București va fi avut o altă opinie, pe care, în contextul politic de aici, nu a îndrăznit să o manifeste deschis?

Nu știm cu siguranță. Poate guvernul de la București intenționează să facă un soi de joc dublu și să treacă subit în tabăra ”ospitalității” în momentul în care poziția Ungariei ar fi complet decredibilizată. Ar fi regretabil să fie așa. Consecvența și franchețea opiniilor cântăresc, pe termen lung, mai greu decât un mic succes de moment.