Prezența tăcută a unor conflicte vechi

Curtea Constituțională a procedat ca Pilat din Pont. Judecătorii fiind în majoritatea lor favorabili majorității politice actuale, putem presupune că îl consideră pe Liviu Dragnea nevinovat. Prin urmare ”s-au spălat pe mâini”, nedorind să apese încă o dată asupra unei condamnări pe care o socotesc injustă. Acesta este fondul nespus al problemei. Referendumul din 2012 și cercetările judiciare declanșate în urma lui continuă să producă efecte în politica românească. Subiectul a fost mediatic îngropat, PNL și PDL au fost împinse la fuziune ca nimeni să nu aibă motive de revanșă, dar miezul acelui episod a rămas ”radioactiv”.

În realitate, Curtea nu ar fi putut invalida legea chiar dacă s-ar fi putut găsi, la rigoare, argumente teoretice. Argumente scandaloase, de bună seamă, dar teoria nu ține la bunul simț, ci doar la coerența interioară a unui sistem de idei. E oare de bun simț tratamentul ultraprevenitor aplicat criminalului de la Utøya? Nu, desigur, dar ține de o riguroasă interpretare a doctrinei ”drepturilor omului”. Așa cum sugeram cu altă ocazie, suspendarea pe viață a drepturilor politice ar putea fi considerată la rigoare discriminatorie. Un cititor atent ne comunica indignarea sa calmă față de această afirmație și am înțeles atunci în ce constă neînțelegerea.

În școala din România, problematica drepturilor omului nu este deloc popularizată, așa încât nu doar că nu există o gândire critică, dar nu există nici un atașament în cunoștință de cauză. Cei mai mulți înțeleg ”drepturile omului” pur intuitiv, ca pe un sentiment de demnitate al persoanei, un sentiment care rezidă de bună seamă la temelia ”Declarației drepturilor omului și cetățeanului de la 1789” și a Declarațiilor succesoare, dar care nu epuizează nici pe departe subiectul. ”Drepturile Omului” au un corpus de texte canonice, după cum posedă deja o întreagă literatură interpretativă care aspiră să devină un sistem coerent de idei. În loc să ceară scoaterea Religiei din programa școlară, militanții laiciști ar face mai bine să solicite introducerea unui curs de Drepturile omului.

Dacă, intuitiv, pare o nerozie să pretinzi că ”un infractor” ar avea dreptul legitim să devină ministru, intrând în teorie poți găsi argumente. Obstacolele se găsesc în altă parte, mai exact în practica politică a epocii noastre care, pe măsură ce morala tradițională este evacuată din spațiul public, simte nevoia să suplinească laxitatea cu constrângeri etice de tip nou. Dacă ne uităm la evoluția legislației observăm că funcționarului public nu i se mai pretinde să dea dovadă de ”o bună moralitate”, ca în trecut, ci de ”integritate morală” sau pur și simplu de ”integritate”, noțiune care primește o definiție limitată, dar care devine normă imperativă. Prin urmare, epoca noastră postmoralistă asumă și ea contradicțiile ei, căci pe de o parte în virtutea ”drepturilor” câștigate devine tot mai permisivă (cât privește viața privată), dar tot mai constrângătoare și fatalmente ”discriminatoare” în viața publică.

Prin urmare, Curtea nu ar fi putut invalida legea fără să contrazică însuși spiritul timpului și fără să provoace un seism politic mai mare decât OUG 13. Nu credem însă că judecătorii Curții au fost tentați să urmeze această cale radicală. Cel mai probabil au căutat să evalueze câteva argumente oblice, precum cele sugerate de Avocatul Poporului, care atrăgea atenția asupra diferențelor de tratament între membrii executivului și membrii legislativului. Dar au descoperit poate și pe acest drum câteva capcane, preferând în cele din urmă să nu se pronunțe. Totuși, tăcerea lor spune ceva. Căci, deși se crede că decizia este împotriva lui Liviu Dragnea, judecătorii Curții au evitat de fapt să-l condamne a doua oară.