Preot ortodox: „Nu renunți la un copil pentru că este homosexual” | România | DW | 24.05.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Preot ortodox: „Nu renunți la un copil pentru că este homosexual”

„În rândurile clerului e posibil să apară homosexualitate” - este un argument pentru care Biserica Ortodoxă din România nu se consideră homofobă. Comunitatea LGBT+ are altă părere. Și nici nu mai are încredere în stat.

Va termina anul acesta dreptul și vrea să facă, cel puțin o vreme, asistență juridică pentru organizații nonguvernamentale care se ocupă de drepturile animalelor sau ale omului. Va câștiga incomparabil mai puțin decât un debutant la o casă de avocatură, dar știe că ar urma să lucreze „cu oameni care înțeleg de unde vin eu, la fel cum eu înțeleg de unde vin ei”. Iar el vine dintr-o facultate în care, cu fiecare an îl plus petrecut acolo, s-a simțit tot mai străin.

„Chiar am trăit la un moment dat senzația că dreptul și științele juridice nu sunt pentru mine”, spune tânărul de 23 de ani. Nu pentru că ar fi greșit, atunci când a ales să se pregătească pentru această profesie, ci pentru că, atât printre cadrele didactice, cât și între colegi, „mediul de la facultate este foarte conservator” pentru un tânăr gay. „Pentru foarte mulți dintre cei pe care i-am întâlnit nu a existat până acum o motivație, nu s-au lovit de ceva care să le pună sub semnul întrebării anumite credințe. Despre asta nu se discută. Și dacă, totuși, se discută, se face tehnic. Dacă deschizi subiectul se simte o oarecare tensiune. Poate pentru că profesorul nu are suficiente cunoștințe, de vreme ce în doctrina juridică din România se scrie foarte puțin despre LGBT. Sau, poate, pentru că profesorul este mai degrabă homofob. E o chestie românească: cu toții știm că nu ne convine. Dar n-o să discutăm despre asta. O să lăsăm lucrurile așa, o să fim europeni cu numele, măcar.”

Dragostea învinge?

Nu s-au făcut studii care să evalueze dimensiunea comunității LGBT din România. Ar fi destul de complicat, de altfel. „În această societate homofobă faci tot ce poți pentru a fugi de atenția publică. Oamenii nu interacționează cu comunitatea. Sunt retrași în viața privată. Le e frică pentru siguranța lor și a familiei. Și nu e vina lor, ci a modului în care politicul încurajează printr-un discurs instigator la ură această dezbinare socială”, explică Teodora Ion-Rotaru, directorul executiv al asociației Accept, primul ONG românesc dedicat drepturilor minorităților sexuale din România. Absolventa de studii politice și administrative europene încearcă, totuși, o estimare pornind de la cercetările realizate în alte țări: cinci până la zece procente din orice populație este LGBT. „Asta înseamnă tot spectrul - gay, lesbiene, persoane transgender, intersex sau asexuale, toate aceste tipuri de orientare sexuală, identitate de gen sau caracteristici sexuale specifice comunității pentru care noi luptăm”.

La începutul lunii mai, peste 100 de preoți catolici au organizat, în Germania, o acțiune intitulată „Dragostea învinge”, în care au binecuvântat cupluri care se iubesc, indiferent de orientarea lor sexuală. Gestul a venit la jumătate de an după ce, într-un interviu care a făcut valuri, Papa Francisc, întâistătătorul bisericii de la Vatican, transmitea un al doilea mesaj către și despre cuplurile homosexuale: „Sunt copii ai lui Dumnezeu și au dreptul la o familie. Nimeni nu ar trebui să fie exclus sau să fie nefericit din cauza asta. Trebuie o lege privind uniunile civile. În acest fel, cuplurile vor fi acoperite din punct de vedere legal. Am luptat pentru asta”. Prima dată, în 2013, același papă răspundea întrebării unui jurnalist cu o întrebare: „Cine sunt eu să-i judec pe oamenii gay care îl caută pe Dumnezeu?”.

Papa, este de părere Florin Buhuceanu, președintele Accept, nu a cerut schimbarea dogmei, ci „amintește că există niște comandamente biblice esențiale. Cum ne iubim aproapele, în termeni concreți? Privându-i de drepturi, de familie, de recunoaștere socială? De ce ar avea biserica o poziție într-o chestiune laică? Nu s-a pus problema căsătoriei religioase! Acolo este mandatul bisericii”. Și Teodora Ion-Rotaru vede în gestul Suveranului Pontif „o linie foarte clar trasată între taina cununiei, reglementată de cler, de autoritatea religioasă sau de dogmă, și treaba statului, adică legile civile. Ține de laicitatea statelor în care trăim”.

„Te costă psihologic să trăiești aici”

În România, din 2018, Parlamentul ar fi trebuit să adopte o legislație favorabilă cuplurilor unisex, în urma unei decizii dictate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și confirmată de Curtea Constituțională de la București. Acest lucru nu s-a întâmplat, însă, motiv pentru care statul român a mai ajuns o dată în boxa acuzaților la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În plus, din același motiv, împotriva României a fost declanșată o procedură de infringement la Comisia Europeană.

România Gay Pride București 2018

Gay Pride la București, în 2018

 

În același an 2018, în schimb, în România a fost organizat un referendum de modificare a Constituției care a avut ca scop amendarea Constituției la capitolul dedicat definirii căsătoriei: sintagma „între soți” ar fi trebuit înlocuită cu „între un bărbat și o femeie”. Consultarea populară, care a urmărit interzicerea constituțională a oricărei forme de conviețuire oficializată între persoane de același sex, a fost invalidată din cauza absenteismului ridicat. Dezinteresul majorității populației nu a dezarmat grupările civice apropiate Bisericii Ortodoxe Române, pentru că „pozițiile noastre sunt întemeiate pe un set de valori care nu se modifică în timp. E esența conservatorismului. Pozițiile noastre nu depind de evoluții sociale sau politice”, spune, într-o discuție cu Deutsche Welle, Bogdan Stanciu, fondatorul asociației Pro-Vita, una dintre organizațiile din Coaliția pentru Familie care a inițiat referendumul din 7 octombrie 2018. 

„Acei trei ani (campania pentru referendum a început odată cu startul strângerii de semnături, în 2015 - n.red.) au fost îngrozitori pentru comunitatea noastră. Oamenii erau cu bagajele făcute, gata să plece din țară. Le veneau vecinii la ușă și le cereau să semneze împotriva lor. Tineri LGBT se duceau la școală unde li se spunea că homosexualii sunt mai răi decât hoții sau violatorii. Acesta a fost climatul social din România”, își amintește directorul executiv al Accept. „Te costă psihologic să trăiești aici și să fii considerat un paria în țara ta”, spune și Florin Buhuceanu. O confirmă Mihai, care, la 26 de ani, a decis să se destăinuie familiei că este gay. „Multă vreme am fost foarte retras și asta, oarecum, m-a protejat, dar m-a și afectat foarte mult emoțional. M-a determinat să fiu o persoană neîncrezătoare, poate chiar paranoică”. Are probleme foarte mari în a-și face prieteni și a trecut și prin momente în care nu avea „nici un plan de viitor, nici o idee, nici un țel. Existam și atât. Mă mișcam ca un meteorit”.

Sfatul unui duhovnic pentru un părinte de LGBT

Familia lui Mihai trăiește în afara țării și, crede tânărul, asta a contat atunci când, în urmă cu trei luni, au primit mesajul în care și-a făcut curaj să le spună că este gay. „Între timp nu ne-am văzut. Dar, în diverse grade, au acceptat cu toții. Dacă ar fi fost în țară, reacțiile lor ar fi fost cu siguranță diferite”.

Ce spune un duhovnic unui părinte care tocmai a aflat că are un copil LGBT? L-am întrebat pe parohul bisericii Pogorârea Sfântului Duh din cartierul bucureștean Militari, preotul Visarion Alexa. „Statutul de părinte nu se schimbă. Nu renunți la un copil pentru că este homosexual, pentru că s-a apucat de fumat, de băut, de droguri. Fii în continuare un tată bun, o mamă bună. Nu noi am inventat conceptul de heterosexual și normalitate, avem o tradiție și o poruncă dumnezeiască în sensul acesta. Dar dacă alți oameni trăiesc altfel, nu înseamnă că ei nu au voie să își ducă viața. Îi îndemn pe părinți să aibă o relație firească, plină de răbdare, de îngăduință și să-și cunoască copilul. Dacă o persoană fumează și îi spui să nu mai fumeze, are un buton pe care să apeși și să se întâmple lucrul ăsta? Dacă persoana în cauză, de altă orientare sexuală, vrea, poate fi ajutată, dacă nu, nu. Omul nu are butoane”. Prelatul mărturisește însă că există o „spaimă mare a bisericii: că va veni o vreme în care persoanele homosexuale vor cere căsătorie în biserică. Nu vrem lucrul acesta. Nu pentru că suntem încăpățânați, nu pentru că sunt orgoliile noastre, ci pentru că am primit o credință. Cartea tehnică a bisericii. Nu o schimbi de la an la an. Sunt de acord ca statul, puterea juridică, să găsească modalități să le ofere drepturi legale. Dar și eu, creștin fiind, îmi cer respectul față de credința mea”.

Bogdan Stanciu, de la Pro Vita, vede lucrurile în registrul unui „război ideologic care are drept scop egalitatea în absolut toate drepturile. Mai devreme sau mai târziu, parteneriatul civil, uniunea civilă va fi reconceptualizată în căsătorie. Așa s-a întâmplat peste tot. Nu peste noapte, dar se face. Instituția căsătoriei, chiar și cea a căsătoriei tradiționale, este în derivă, în Occident, iar mariajul între persoane de același sex este mai degrabă o consecință a acestei derive decât un motiv. Dar nu pot exista două instituții care să reglementeze aceeași realitate socială. Este o imposibilitate juridică. Este unul din motivele esențiale pentru care ne opunem”. În acest punct, Teodora Ion-Rotaru are aceeași părere: „Orice reglementare va trebui să confere drepturi egale cu căsătoria heterosexuală în ceea ce privește moștenirea, asistența socială sau asigurările de sănătate. Nu vom mai fi de acord cu o formă de parteneriat care implică drepturi parțiale. În 2008 ceream mult mai puțin autorităților. La noi în România există doar căsătoria civilă ca formă de protecție a vieții de familie. În alte state din Europa există parteneriat civil, uniuni consensuale, parteneriat înregistrat. Nu mai suntem într-un moment în care să vorbim despre drepturi ciuntite pentru comunitatea LGBT, ci despre schimbarea unor paradigme juridice, despre respect real față de drepturile omului”.

Stanciu spune că organizațiile pe care le reprezintă „au datoria să își apere valorile și principiile (...) așa cum o fac și adversarii noștri, încercând să influențăm decizia autorităților. Am depus la CEDO o intervenție dar nu ne facem iluzii: acolo au pătruns așa-numiții judecători activiști, care fac legea în loc să o aplice, formați la școlile și cu bursele marilor ONG-uri internaționale și care în mod evident au o agendă proprie”. 

„O să îți pună piedici, ca bărbat gay”

Absența unei legislații care să reglementeze în România viața de cuplu în afara formei tradiționale, căsătoria, nu afectează doar cupluri homosexuale ci, afirmă Buhuceanu, și pe cele hetero care trăiesc în parteneriat civil încheiat în străinătate. Când vin în țară „descoperă că nu sunt recunoscuți, că sunt ca niște străini, că unul din parteneri trebuie să părăsească țara după trei luni. Pendulează, cu cortul. Nu poți să pui familiile în astfel de situații. Unele au și copii, ce facem? Naveta prin Europa? În pandemie, când s-au închis granițele pentru toți cei ce nu erau cetățeni sau rezidenți în România, au fost cupluri care nu s-au văzut cu lunile”.

Plecarea în străinătate rămâne prima opțiune, în continuare, mai ales pentru tinerii LGBT, povestește reprezentanta Accept: „S-au săturat să stea într-o țară care nu îi respectă, în care nu pot fi ei înșiși și nu își au drepturile apărate. Dintre voluntarii noștri migrează oricine reușește să-și găsească un loc în afară. La 18 ani, cei care au șansa de a studia în străinătate nu ezită să plece. Există persoane transsexuale de 15-16 ani pentru care familiile preferă efortul să îi trimită la studii afară, la un internat, să nu îl vadă ani la rând, numai să le fie bine”. Și mulți oameni realizați profesional au plecat din țară pentru că s-au săturat să aștepte până le oferă statul recunoaștere de cuplu. Istoria fugii în Vest nu e nouă iar România are între timp o diasporă LGBT numeroasă, intervine Buhuceanu. „În perioada comunistă se pleca pe capete pentru că trebuia să alegi între penitenciar și libertate. După revoluție a fost din nou un aflux constant de plecări pentru că și după 1990 au fost oameni arestați și închiși pe baza articolului 200 din Codul Penal, care condamna relațiile de tip homosexual și eliminat abia în 2001”.

În acest timp, la facultatea la care studiază viitorul jurist sunt profesori care susțin că în România nu a fost nimeni condamnat pentru că este homosexual. Mediul în care se formează avocații și magistrații României „se propune foarte divers și foarte european, dar este foarte neinclusiv”. Studentul la drept ne-a povestit de ce preferă să se orienteze spre consiliere pentru ONG și nu către magistratură: „Mama a lucrat într-o profesie juridică și mi-a spus că oamenii din mediul ei sunt homofobi și că niciodată lumea n-o să mă accepte. Că o să fiu vulnerabil. Că mi-ar putea intercepta telefoanele pentru a mă șantaja, când voi judeca diverse dosare. În drept nu e nici o problemă, dar în fapt e un handicap. Ești primit în profesie, dar mereu vei fi vulnerabil. Cunosc notari și avocați gay, dar nu cunosc nici un magistrat gay - nici măcar ascuns, cu atât mai puțin public. Nici măcar zvonuri. Societatea și homofobia din societate te afectează. O să îți pună piedici, ca bărbat gay în România, indiferent de clasă socială sau statut social”.

„Așteaptă să schimbi ceva la tine, pentru că nu ești ok”

Înainte de a începe facultatea nu fost victima unui gest homofob. „S-au mai întâmplat chestii foarte fine. Mai degrabă glumițe. Microagresiune. Eram exclus din anumite cercuri, din anumite discuții, evitat. Am întâlnit, însă, în facultate, colegi care spuneau că ar reintroduce pedeapsa cu moartea și că homosexualitatea ar trebui să fie trecută în ilegalitate. La noi nu sunt taxate astfel de chestii discriminatorii”. 

Dar chiar și fără bullying sau alte gesturi ostile, depresia și anxietatea pândesc după colț: „Poți să întâlnești homofobie în familie sau la job, poți să o întâlnești în facultate sau la prieteni. Simți oamenii care așteaptă să schimbi ceva la tine, pentru că nu ești ok cum ești acum sau chiar nu vei fi niciodată. De altfel, pornești în viață cu un handicap - ai trăit adolescența cu groaza că te duci acasă iar ai tăi îți spun cât de greșit ești și că o să ajungi în iad. Poți să dezvolți tulburări de personalitate, chiar”.

Tânărul student la drept nu se consideră un tip credincios. „Nu m-am întrebat niciodată ce-o să spună Dumnezeu. Dacă am o perioadă mai grea, mă duc la biserică, fac o cruce. Dar nu țin post și nu am un duhovnic. Sunt un om credincios care mai degrabă stă de vorbă cu Dumnezeu decât cu preoții, care au artificiile lor stilistice, discursive: ei nu sunt homofobi, urăsc păcatul, nu omul. Dar, dacă au această posibilitate, ar arunca cu pietre în tine. Nu mi-am pus vreodată problema să nu găsesc un preot care nu este homofob”.

Părintele Visarion respinge acuzațiile de homofobie în biserica ortodoxă. Iar dacă există în societate, spune preotul, homofobia nu își are originile în biserică: „Dacă aș fi fost biciul lui Dumnezeu, un preot care îndeamnă lumea la revoltă, atunci episcopul meu m-ar fi sunat să-mi atragă atenția că nu se cade să fiu virulent împotriva unor concepte sociale care nu sunt ilegale. A fi homosexual nu e ilegal, deocamdată, aici. Însă, sigur, biserica își ține tradiția și istoria pe care noi o considerăm a avea-o de la Dumnezeu”. Preotul mai aduce un argument: „Chiar în rândurile clerului bisericesc, mai ales în personalul monahal, fiind o comunitate eminamente masculină, e posibil să mai apară câte un caz de homosexualitate. Nu este expulzat, nu este tratat cu răutate, nu există o atitudine homofobă față de persoana respectivă”. Și, mai adaugă părintele Visarion, „nu mă simt bine când viața bisericii este confiscată de niște probleme care parcă ar fi singurele preocupări ale bisericii: lupta cu homosexualii, cu vaccinurile, cu tot felul de dușmani închipuiți. Nu cred că asta e treaba bisericii”.

Contextul social în care evoluează o biserică este relevant, comentează Florin Buhuceanu. „Biserica ortodoxă în Grecia a decis separația dintre civil și religios și a spus că partea civilă e apanajul autorităților. Biserica ortodoxă română nu s-a despărțit prea ușor de comunism, cu toate tarele și mentalitățile primitive pe care le aveam cu toții. Nu realizează că societatea noastră se schimbă cu o viteză mult mai mare decât și-o imaginează dumnealor. De asta biserica ortodoxă rămâne perdantă”. Și, adaugă președintele Accept: „Dogmele sunt rezultatele unor negocieri extrem de dure, până s-a ajuns la anumite poziții teologice. Să spui că nu e loc de negociere e ridicol. Desfizi întreaga istorie a bisericii. Am întâlnit prelați ortodocși care aveau dubii cu privire la natura noastră umană, la un nivel de primitivism teologic înfiorător. E greu să ai un dialog cu cineva care se îndoiește că cel din fața sa e om și are demnitatea aferentă. Biserica nu și-a reevaluat poziția față de frații și surorile lor de orientare homosexuală aflați în toate pozițiile comunităților ortodoxe, inclusiv la nivel sinodal. Și folosește această temă proclamând public că se află sub atac, la fel ca biserica ortodoxă rusă”.

Florin Buhuceanu și Victor Ciobotaru

Președintele Accept Florin Buhuceanu (stânga) și teologul Victor Ciobotaru

„S-au născut în familii ortodoxe, cântă în strană”

Victor Ciobotaru este partenerul de viață al lui Florin Buhuceanu, a absolvit teologia pastorală și are un master ca sociolog în politici de gen și minorități. Observă că „sunt și biserici care reușesc, prin modul în care interpretează aceeași Biblie, să trateze de la egal la egal semenii LGBT. Când spui că îți iubești aproapele, asta se aplică tuturor. Nu îmi amintesc să fi existat în biserica ortodoxă un dialog despre noi, persoanele LGBT, în care să fim implicați. Nu am văzut decât invective aruncate în spațiul public”. Practic, își pierde misiunea pastorală, spune Ciobotaru, pentru că „ignoră că persoanele LGBT s-au născut cel mai adesea în familii ortodoxe, sunt membri în biserica în care se predică, cântă în strană. Le știe familiile de decenii, le-a botezat. Demonizează oameni de ale căror nevoi spirituale ar trebui să se ocupe. Îi desfigurează și le lezează demnitatea, deși îi cunoaște. Când se referă la fratele gay ca la un agent al răului, practic îndeamnă la terorism spiritual”. 

Câteodată, însă, traumele persoanelor LGBT pot veni și din interiorul comunității despre care viitorul absolvent de drept spune că este „foarte axată pe cum arăți, pe statut social, răutăcioasă și clasistă, mai ales cu tinerii”. Și reproșează ONG-urilor că ascund sub preș problemele pe care standardele și cultura din comunitate le pot provoca. „Coaliția pentru Familie folosește depresia și anxietatea tinerilor LGBT ca pe un argument de ce suntem greșiți. Activiștii vin și spun că sunt cauzate de homofobie și de asta homofobia este greșită. Pentru toată lumea suntem mai mult niște mize politice, artificii discursive. Pe nimeni nu interesează, de fapt, experiențele tinerilor LGBT. E nevoie de mai mult sprijin pe partea pe care statul face foarte puțin: servicii de calitate pentru sănătate mintală și sprijin emoțional. Ar trebui să existe și o rețea care să-i ajute pe minorii LGBT dați afară din casă, căci pentru mulți asta este realitatea. Unii sunt victimele unui bullying grav și nimeni nu se interesează de ei. Discutăm când e prea târziu, când mulți dintre ei se sinucid și, atunci, discuțiile sunt superficiale - uite cât de nașpa e viața lor, nu mai fiți homofobi. Multe lucruri nu se pot face pentru că nu există resurse. Dar nu se face ceva organizat, planificat și gândit, astfel încât oamenii care au o problemă să știe că au unde să se adreseze. Degeaba se ajunge la parteneriat civil sau căsătorii între persoane de același sex dacă oamenii din comunitate sunt la pământ psihologic, anxioși și traumatizați”.

Sunt probleme pe care, probabil, Papa Francisc le știe foarte bine, din perioada în care era episcop în Buenos Aires, unde a întâlnit diferite grupuri din societate. „E un prelat care pleacă de la datele realității. Iar perspectiva lui este pastorală, nu teologică”, punctează Buhuceanu. Și, conchide Teodora Ion-Rotaru, de la realitate ar trebui plecat: „Nu este despre ce vrem, ci despre ce există. Iar datoria statului nu este să zică oamenilor ce să vrea sau să nu vrea, ci să creeze cadrele juridice normative pentru realitate.”