Prețul pe care-l vom plăti

S-au împlinit cinci luni de la declanșarea războiului din Ucraina și, chiar dacă ne-am obișnuit cu această stare anormală a lucrurilor, sentimentul de insecuritate în Republica Moldova este la fel de presant. Declarațiile demnitarului moldovean sunt un serios semnal de alarmă, cu atât mai mult cu cât conducerea de la Chișinău în general ne-a dat asigurări că, momentan, nu suntem amenințați. Am epuizat oare „momentul”?

Transnistria separatistă transmite semnale contradictorii. Krasnoselski, șeful regimului de la Tiraspol, vorbește despre intențiile pașnice ale autoproclamatei republici – mai degrabă pentru uzul Kievului, care a notificat de mai multe ori Republica Moldova că poate rezolva „simplu” problema separatismului transnistrean, dacă autoritățile moldovene vor solicita acest lucru –, în timp ce în dialogul cu Chișinăul căpetenia de la Tiraspol are același ton oţărât: „Să nu îndrăzniți să vă înarmați, vor fi incidente!”

Așa-zisul ministru de externe separatist, Ignatiev, afirmă că „visul transnistrean” al independenței rămâne valabil, aspirația finală a Transnistriei fiind alipirea la Rusia, care va avea astfel, spunem noi, un „Kaliningrad” la Marea Neagră.

Moscova, deocamdată, nu a dat curs recunoașterii independenței Transnistriei, dar ține această opțiune la îndemână. Armele decid. „Negocierile” se poartă pe câmpurile de bătălie din Ucraina, orice înțelegere care ignoră situația de pe teren nu are nicio șansă.

Logica agresorului nu încape într-un acord de pace

De ce, bunăoară, ar respecta Moscova acordul privind transportul cerealelor stocate în silozurile ucrainene, dacă este împotriva logicii pe baza căreia acționează de când a pornit acest război? Atacurile rușilor asupra portului Odesei, prin urmare, n-ar trebui să surprindă nici Occidentul, nici Națiunile Unite. Și Erdogan ar fi trebuit să fie mai prevăzător, să nu-l lase pe Putin să fiarbă în suc propriu (mai mult de un minut!), înainte de a-și da mâna în fața camerelor de luat vederi. Pentru că enervările lui Putin se soldează cu mii de morți și răniți.

Rusia nu-și propune doar să anexeze Ucraina și alte republici ex-sovietice, Rusia vrea „o nouă ordine mondială, mai justă, mai armonioasă, mai sigură”, declara Putin la întoarcere din Iran, o ordine mondială care să pună capăt dominației valorilor occidentale. Rusiei nu-i pasă de viața propriilor soldați prinși cu arcanul și trimiși să lupte în Ucraina, de ce ar ține seama de nu știu ce criză alimentară, de suferința unor țări din Africa afectate de blocarea grânelor ucrainene?

O Godzilla, o reptilă antidiluviană s-a trezit în realitatea secolului 21, a ieșit din peștera ei și a început să calce totul în picioare: vieți umane, frontiere de stat, orașe, tratate internaționale... Lumea liberă ar trebui să se gândească în ce fel ar putea curma această ciclicitate a violenței rusești, pentru ca împărăția țarilor și urmașilor lor KGB-iști să-și piardă pentru totdeauna reflexele sangvinare, să devină o „Canadă a Estului”, pașnică și democratică, așa cum își dorea fosta disidentă antisovietică Valeria Novodvorskaya.

Când un funcționar occidental vorbește cu inima

A devenit notorie intervenția din 18 iulie a lui Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, în care acesta spunea că este în interesul Occidentului să ajute Ucraina:

„Pentru mine e o chestiune morală, în primul rând. O națiune suverană din Europa, de 40 de milioane de oameni, este atacată de o mare putere, Rusia... Da, există un preț, dar prețul va fi mai mare dacă nu vom ajuta Ucraina. Dacă va pierde Ucraina, vom deveni cu toții mult mai vulnerabili în fața agresiunii rusești. Rusia își impune voința prin forță, în Georgia în 2008, anexează Crimeea și declanșează războiul din Donbas în 2014 (atacă Moldova în 1992 – n.m., vit.c.). Rusia vrea să restabilească lumea sferelor de influență, pentru ca marele puteri să decidă soarta vecinilor lor mai mici... Dacă nu vă pasă de partea morală, gândiți-vă la interesele noastre de securitate. Va trebui să plătim. Și să nu uitați un lucru. Prețul pe care îl plătim noi, NATO și UE, se măsoară în bani. Prețul pe care-l plătesc ucrainenii se măsoară în vieți umane, în fiecare zi.”

A fost mai degrabă discursul pătimaș al unui intelectual, care face apel deopotrivă la inimă și la rațiune, decât al unui funcționar internațional de rang înalt.

Vorbim de preț și văd imaginea bărbatului din Harkov care-și ține de mână fiul ucis în urma unui atac al rachetelor rusești. Îmi vine în minte eroismul apărătorilor de la Azovstal, masacrul de la Bucea, văd câmpurile de morminte de lângă Mariupol ale unor oameni care ar fi trăit, s-ar fi bucurat de viață, ei și copiii lor, dacă Putin nu dădea ordinul criminal din 24 februarie.

Mă gândesc la cum se vor număra morții și invalizii din acest război și cum îi va arăta sfârșitul. Cred că așa simțeau și oamenii din cel de-al Doilea Război Mondial, trăiau cu necunoscutul în față, oripilați, înspăimântați, pentru că n-aveau privilegiul să-i afle deznodământul din cărțile de istorie. Acele cărți încă nu fuseseră scrise. Dar noi, urmașii lor, le-am citit. Noi știm prețul.