Preșul lui Putin. Rusia, Ucraina, Germania și intelectualii europeni | Societate şi cultură | DW | 09.02.2022
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Preșul lui Putin. Rusia, Ucraina, Germania și intelectualii europeni

În SUA, cancelarul Scholz a dat din colț în colț. Politica lui rusă e imposibil de explicat. Cum o văd intelectuali ca scriitorii Bernard-Henry Levy, Herta Müller și colega ei Svetlana Alexievici? Ca una de rușine.

Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură

Herta Müller

Pentru Bernard-Henry Levy lucrurile sunt clare. ”Colaborarea Germaniei cu Rusia pe spinarea Ucrainei e o trădare a realizărilor postbelice”.

Filosoful francez, revenit la liberalism, după ani de cantonare în dreapta spectrului politic, se arată uluit, în publicația americană Tablet, de lipsa de apetență a Germaniei pentru ajutorarea Kievului.

Levy e siderat de înțelegerea pe care Berlinul o manifestă față de Rusia, într-un moment în care Moscova a devenit un real și acut pericol în estul continentului, anglo-saxonii au mobilizat, ori sunt gata să ”mobilizeze forțe nu departe de linia de front ucraineană, Franța anunță dislocarea unui batalion în România, iar Suedia își mobilizează împotriva Rusiei flota de război și dronele”.

Optimist incorigibil, gânditorului parizian i se pare, prin urmare, că toate acestea, ”chiar dacă încă nu s-a câștigat nimic”, ar fi, ”de ani de zile, prima veste bună: faptul că lumea liberă (și nu trebuie să ezităm s-o numim așa) reacționează la amenințarea unei invazii în Ucraina, iar Vladimir Putin începe, așa cum era de așteptat, să se retragă”. Or, nu e clar nici acum că Putin ar da înapoi.

Clar e, în schimb că, în concertul lumii libere, se aude un falset. Nu e greu de identificat. Potrivit publicistului francez, ”excepția Europei e Germania”. Bilanțul derapajelor diplomatice ale noului guvern de la Berlin e, într-adevăr, lung. Eseistul parizian jalonează doar câteva dintre ele, începând cu al noii șefe a diplomației berlineze, ecologista Annalena Baerbock, care a respins mai întâi,...”la Kiev, opțiunea militară și i-a predat apoi colegei ei de la ministerul apărării, Christine Lambrecht, sarcina de a anunța grotesca livrare în Ucraina a 5.000 de căști”.

A urmat ”înțelegerea manifestată pentru sentimentul Kremlinului de a se simți amenințat de extinderea NATO”, exprimată de politicieni social-democrați ca șefa guvernului din Mecklenburg-Pomerania Inferioară. Apoi șocanta experiență a Estoniei. Căreia Germania i-a amintit că nu poate trimite niște vechi obuziere în Ucraina fără aprobarea Germaniei, căci armele au aparținut fostei RDG și există motive de a se interzice acest export”. În fine, a fost ”silit să demisioneze amiralul Kay-Achim Schönbach, șeful marinei, pentru că preluase limbajul celei mai ofensive propagande ruse, potrivit căreia un Putin prietenos n-ar cere decât respectul infamilor săi vecini ucrainieni”.

Sensul și efectul lui Nordstream 2

Bernard-Henry Levy pune degetul pe rana vie a raporturilor germano-ruse, care privesc nu doar Berlinul și Moscova, ci și țările dintre cele două capitale, ba chiar întreaga lume. Și anume gazoductul Nord Stream 2, un proiect de livrare de gaz rusesc în Germania și vestul Europei, al cărui nume, liderul de la Berlin, social-democratul Olaf Scholz, a refuzat să-l pronunțe la Washington.

”Singurul sens al acestui gazoduct”, care l-ar ”dubla pe geamănul său, Nord Stream 1, e să le provoace pagube Ucrainei și Poloniei”, mai estimează filosoful francez, adăugând textual: ”Oare trebuie să mai amintim că singurul efect palpabil al acestui proiect faraonic, dorit în mod straniu, în ultimii 20 de ani, de toate guvernele germane, constă în ocolirea Poloniei și Ucrainei, spre a le priva de taxe de tranzit?” Evocând caracterul pernicios (înțeles bine de NATO) al unui gazoduct care înseamnă și creșterea dependenței Europei de un gaz rusesc al cărui robinet poate fi închis oricând și reacțiile întârziate, tergiversând soluțiile, propuse de Berlin, Bernard-Henry Levy pune politicii nemțești față de Moscova un diagnostic nimicitor: ”Germania caută motive pentru a evita obligația de a intra în acțiune”. Iar justificările germane pentru această politică a inacțiunii și tărăgănărilor sunt contradictorii, după cum just observă el.

Unii invocă, în susținerea ”acestui neo-pacifism”, ideologia ”schimbării prin comerț” a lui Samuel Pisar, tatăl adoptiv al actualului șef al Departamentului de Stat, Blinken. Alții trimit fie la ”politica destinderii (Ostpolitik) față de imperiul comunist promovată de Willy Brand”, fie la nazism, când, vorba lui Paul Celan, ”moartea era un magistru din Germania”. Dar ”de ce să nu beneficieze de această vină (germană) și ucrainienii?”- se întreabă, pe drept cuvânt, eseistul parizian.

Care nu uită nici de unele din figurile cele mai sinistre ale acestei istorii: spioni ai STASI, agenți secreți, agenți de influență. Și mari profitori. Printre inșii din cauza cărora ”unii n-au din principiu încredere în Germania”, filosoful francez îi enumeră pe ”ex-cancelarul Gerhard Schröder, inițiatorul blestematului gazoduct care s-a vândut pe sine concernului (de stat rusesc) Gazprom și liderul acestui proiect, fostul ofițer al STASI Matthias Warnig, ex-jucător din echipa (kaghebistului, n.m.) Vladimir Putin. Bașca, cele trei firme puse de guvernul american pe lista neagră, suspectate a fi colaborat la elaborarea armei chimice folosite de Rusia în atentatul contra lui Navalnîi”.

Există și altă Germanie

Bernard-Henry Levy își imploră prietenii germani să nu uite că sunt țara unui Konrad Adenauer și a imperativului categoric kantian, că sunt urmașii ”fondatorilor antinaziști și antistaliniști ai Europei”, moștenitorii înțelepciunii lui Nietzsche, ai unor Hölderlin, Novalis, Thomas Mann și alții și că ”merită o soartă mai bună decât să fie preșul lui Putin”.

Or, Levy e naiv dacă își închipuie că amnezia ar fi singura, sau cea mai mare problemă. Lașitatea, epicureismul, lipsa experienței comuniste, sminteala relativismului, deconstructivismului și neomarxismului au întunecat mințile multora, în vest. Încât poate și mai ample sunt nedumerirea, jena și sila unor scriitori de origine esteuropeană care trăiesc în Germania.

Cu două laureate berlineze ale Premiului Nobel pentru Literatură, din care una, Herta Müller, s-a născut în România, iar cealaltă, Svetlana Alexievici, în Belarus, a stat de vorbă Der Spiegel. Potrivit publicației germane de stânga, ”ambele povestesc istorii despre oameni distruși de dictaturile erei socialiste”. Spiegel lăsă aici impresia că e istoric defazat. Fiindcă scrie că ”Rusia albă (Belarus) e considerată ultima dictatură a Europei”. Pare a crede, prin urmare, nu doar că epoca și dictaturile marxiste ar fi trecut și ar fi fost ireversibile, ci și că Rusia lui Putin n-ar fi o tiranie mafiot-kaghebistă. Revista le cere părerea despre o posibilă invazie, consemnând că ambele scriitoare ”se miră de nostalgia sovietică din răsărit” și cer ”exporturi de arme germane” (în Ucraina).

Va fi? Sau nu va fi invazie? Că războiul e de mult

În replică, Svetlana Alexijevici care, după mamă, e pe jumătate ucraineancă, se ferește de predicții. Totuși, în Ucraina și Belarus, unde îi trăiesc rudele, ”cei mai mulți au, din motive obscure, sentimentul că trupele ruse nu vor cotropi” țara vecină. Putin ”se va mai întâlni o dată cu Biden. Asta vrea. Vrea să fie pe buzele tuturor”, mai apreciază scriitoarea, o participantă la revoluția din Belarus din 2020, înăbușită sângeros de A. Lukașenko, care-i ține după gratii pe mulți și multe din colegele ei revoluționare.

”Chiar crezi, Svetlana, că Putin își concentrează trupele doar pentru atât? Ce să-l împiedice oare să invadeze Ucraina, de vreme ce a mai făcut-o și în 2014, în Crimeea și i-a mers, anexând-o în pofida dreptului internațional?” - îi răspunde, nu fără temei și logică, Herta Müller, adăugând, ca un deget pus pe rană: ”A ocupat practic Donbassul. Fără Putin n-ar exista separatiști. A îmbucătățit Ucraina. Toți vorbesc acum despre o criză. Ce criză? E de mult război în Ucraina! De opt ani!”...

Intervine în discuție revista germană, spre a nu se omite afirmațiile și pretențiile dictatorului, punctul de vedere oficial, apusean, precum și geografia. Der Spiegel ține să adauge că ”Putin contestă că vrea să invadeze Ucraina, dar guvernele apusene sunt alarmate”. Jurnaliștii germani mai menționează că ”Ucraina are granițe comune cu România și Belarus”, țările din care provin cele două scriitoare. Pe care gazetarii le întreabă: ”Ce simțiți la gândul unei invazii?”

”Frică, disperare și neajutorare”, le răspunde Müller, manifestând empatie în special față de ucrainieni, dar și față de alți esteuropeni, amintind că și românii și polonezii și-au dorit aderarea la NATO ca să se apere, nu ca să atace Rusia.

Cine e de partea lui Putin

În naivitatea sau ignoranța sa, Spiegel crede că pe Putin l-ar sprijini o mare majoritate a rușilor, că 70 la sută l-ar susține. Bănățeanca trăind la Berlin are bunătatea de a-i lămuri pe ziariștii publicației germane, explicându-le evidența. Și-anume, că ”în toate sondajele efectuate în dictaturi, poporul își iubește dictatorul”.

Deși, după cum mai precizează ea, tiranul domnește ”împotriva intereselor propriului său popor” și-și bagă banii obținuți prin vânzarea de petrol și gaze în buzunar, nu în infrastructură, spitale și cărți. Cu fondurile provenind din achizițiile Germaniei de energie rusă, Moscova își produce armele pe care le încearcă în Siria. Iar mai nou în Europa. Colega ei din Belarus, care confirmă că Putin ”își bagă banii în armată” n-are iluzii. ”Perestroika n-a pus capăt nici dictaturilor nici omului roșu”.

Nu mai puțin lucidă se arată Herta Müller: ”Putin nu e capabil să gândească decât în tipare vechi...Își declară compatrioții agenți străini. A fost socializat ca un criminal și nu cunoaște alte metode decît să mintă, să fure, să șantajeze. Și e vorba de crime. Anna Politkovskaia und Boris Nemțov. Aceste asasinate nu s-au elucidat. Ce poate oferi altceva decât o dictatură? Asta e problema dictatorilor. Comit atâtea crime, că știu că, odată ce încetează să fie dictatori, pune mâna justiția pe ei”.

Appeasement occidental pe pâine

Ca mare parte din presa apuseană mainstream și de stânga, săptămânalul german se arată precaut, îngrijorat, prevenitor și suflă și în iaurt: ”e oare corect ca Putin să fie numit dictator” întreabă ziariștii?

Müller e nedumerită: ”dar ce altceva să fie unul care-și trimite opoziția în închisoare sau în lagăre?” Tinerii, precizează ea, amintind de persistența efectelor sistemului de lagăre staliniste și de desființarea organizației Memorial, care apăra drepturile omului, n-au decît alternativa de a tăcea sau de a emigra.

Autorea ”Soldaților de plumb” (tradusă în România ca ”Soldații de zink”) nu crede că în cauză e doar Putin, ci și populația rusă, care s-a dezvățat să fie liberă.

Într-un tîrziu, publicația germană le pune scriitoarelor întrebarea cheie: ”ce răspundere îi revine vestului?

Alexievici deplânge faptul că vestul n-a ajutat Belarus cum a ajutat fosta RDG, lăsându-i patria în sfera de influență rusă, sub imperiul acelorași probleme postsovietice; iar Müller că, după căderea zidului, s-a cam uitat de libertate în Germania, ca și de suferințele celor oprimați de comunism, amnezia alimentând nostalgiile (socialiste) ale celor muți pe vremuri (sub regim dictatorial) care, politic analfabeți, îl apără azi pe Putin. Cum fac și extremiștii de stânga (din Die Linke, Stânga) și cei de dreapta (ai AfD).

Müller nu uită să menționeze slugile lui Putin gen Schröder și tăcerea partidului său SPD la derapajele lui, iar Alexievici verbiajul vestului, care ”greșește că, din epoca țarilor încoace, îi e mereu frică de Rusia”. Despre care Occidentul n-a înțeles, mult timp, că trebuie să fie puternică și democratică, fiindcă altfel le merge rău tuturor. Or, până au priceput toate acestea, oligarhii și-au băgat Rusia în buzunar și se plâng că nu sunt respectați în vest...

Dar, mai vrea să știe Der Spiegel, nu se simte Rusia pe drept ”înconjurată de NATO”? ”Nici o țară a NATO n-a amenințat vreodată Rusia. E invers”, relevă Herta Müller, acuzând Rusia, pe drept, de magalomanie politică. Ajuns în acest punct, Spiegel scoate din panoplie arma supremă a împăciuitorismului german, amintind de ”Germania nazistă și de suferințele pricinuite estului. Puteți oare înțelege de ce Germania mizează pe diplomație și nu nu vrea să livreze arme Ucrainei”?

Sagacitatea politică a unor prozatoare

Cu maximă luciditate, Müller demontează fără milă ceea ce numește ”pretextele neavenite” ale diplomației germane. Întrucât și ea, ca și alți intelectuali publici europeni, pare a vedea politica Germaniei față de Rusia și Ucraina acid, ca o mare, ca o imensă rușine, scriitoarea amintește, just, că tocmai istoria Germaniei ar trebui să oblige această țară să ajute militar Ucraina, nu să-i trimită ceai de fenicul, după ce politicienii germani s-au făcut rău de râs, expediindu-le căști.

Necruțătoare este ea și cu platitudinile, locurile comune și enormitățile articulate de politicieni lași, ca social-democratul Lars Klingbein, care ar vrea să ”organizeze pacea”, ori cu șefa diplomației germane Annalena Baerbock, care crezuse că e bine să spună stupiditatea potrivit căreia nu s-ar ”trage când se vorbește”.

Nici colega ei din Belarus nu-i poate justifica pe împăciuitoriștii germani, de vreme ce și Svetlana Alexievici se pronunță în favoarea ajutorării militare a Ucrainei, importantă, după cum spune ea, întru victoria democrațiilor.

Le-ar face bine, potrivit ei, politicienilor germani, să-i vadă, cum i-a văzut ea pe ucrainieni, ”îngenunchiind la marginea străzii”, după obiceiul locului, când treceau carurile funerare cu tinerii soldați ucrainieni împușcați de mercenarii ruși în Donbass.