Povestea șoferilor Grișka și Grigorie: 95 km în două săptămâni | România | DW | 24.06.2022
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Povestea șoferilor Grișka și Grigorie: 95 km în două săptămâni

Șoferii de TIR Grișka și Grigorie și-au petrecut ultimele două săptămâni în port și în granițe venind dinspre Ismail la Galați. Sabina Fati a stat de vorbă cu cei doi despre război și haosul din regiunea de frontieră.

„Mi-e indiferent cine conduce țara, numai să fie liniște”, zice Grișka în timp ce taie castraveți și roșii într-o cutie de plastic pusă direct pe unul dintre rezervoarele camionului său, în spațiul îngust dintre cabină și locul care poartă încărcătura. „Mai bine Zelenski”, spune Grigorie, care așează alături pe o pungă albastră parizerul și povestește cum l-a întâlnit pe tatăl actualului președinte ucrainean cu multă vreme în urmă. Într-o oră le va veni rândul să treacă de vama de la Giurgiulești, apreciază un polițist de frontieră, care mi-a arătat spațiul până la care am voie să mă mișc printre mașinile de mare tonaj, care așteptau să treacă mai departe în acest punct strategic unde se întâlnesc trei state: România, Ucraina, Republica Moldova.

Un prânz modest pe drum

Un prânz modest pe drum

Cei doi șoferi și-au petrecut ultimele două săptămâni în port și în granițe venind dinspre Ismail la Galați (95 km), fiecare conducând câte un TIR (Transport Internațional Rutier) de peste 20 de tone plin cu semințe de floarea soarelui și înregistrat în Regiunea Volînia din Nord-Vestul Ucrainei. Nu mereu se nimeresc să fie împreună, dar li se pare mai ușor așa. Au descărcat la Galați, după ce au stat la o coadă destul de lungă, inclusiv sâmbătă și duminică, zile în care nu se lucrează, nici dacă întreg orașul ar fi înconjurat de camioane ucrainene. Pe urmă au stat la rând să încarce TIR-urile cu sare.

Sunt supărați că aduc floarea soarelui în România, fiindcă în Ucraina, uleiul costă mai mult de doi euro pe litru și continuă să se scumpească. Grișka provine dintr-o familie moldo-rusească, are 37 de ani, un copil de trei ani și șapte luni și o soție rusoaică. „Războiul ne-a schimbat viața și totul e mai rău. De ce să moară atâția copii? De ce să stea lumea în subsoluri?” întreabă neajutorat Grișka, încercând să gloseze despre reversibilitatea răului.

Pentru el, între bine și rău se întinde un hău de netrecut, în care moartea ia locul vieții. Nu înțelege de ce a început războiul, cum e posibil să se instaleze dintr-o dată atâta ură.

Șoferul Grișka provine dintr-o familie moldo-rusească

Șoferul Grișka provine dintr-o familie moldo-rusească

Nu a înțeles de ce, în toată Ucraina, „chiar și în satul lui, aflat lângă Ismail”, aproape de Dunăre, a fost interzisă nu doar limba rusa, ci și muzica rusească: „Dacă te prinde poliția că asculți, te amendează”. „Ucrainenii ar vrea să ne transforme pe toți în ucraineni”, adaugă Grișka: „Am văzut alaltăieri un șofer din Ucraina, coleg de-al meu, care îl certa aici în Galați pe un român că nu știe ucraineană”.

La început, după Revoluția Portocalie, povestește Grigorie, copiii nu au mai fost lăsați să învețe nici în română, și în Ismail, care a fost mereu un oraș în care rușii erau majoritari, au fost aduși ucraineni. Grigorie zice că a învățat românește în ultimii aproape 20 de ani de când aduce marfă din Ucraina în România și din România în Ucraina. Îi place de Zelenski fiindcă e „băiat frumos, dar nu la fel de deștept ca taică-său”. L-a cunoscut pe Alexandr Zelenski, tatăl actualului președinte ucrainean, la pescuit. „Venea cu arma și barca de la Krivoi Rog la Dunăre”, își amintește Grigorie. „Pescuiam știucă, biban, caras, beam împreună țuică tare, care-ți arde gâtul, făcută chiar de el. Era mare profesor.” Alexandr Zelenski a condus mai bine de 20 de ani Departamentul de Cibernetică al Universității din Krivoi Rog și Grigorie e foarte mândru că a avut ocazia să-l cunoască. În virtutea acestei întâmplări ar vrea să-l susțină cât poate pe liderul Ucrainei. Se teme, totuși, să nu-i treacă prin cap acestuia să-i cheme la arme și pe ei, șoferii: „Legile la noi se schimbă uneori de două ori în aceeași zi, așa că nu știi la ce să te aștepți”.

Incertitudinea îi macină mai mult decât greutățile de fiecare zi. Se tem pentru familiile lor, dar și pentru ei, fiindcă n-ar vrea să meargă pe front. Le e frică de avansul rușilor. „Ai noștri nu mai au cu ce lupta, rușii pot lua Odesa și pe urmă ajung la noi la Ismail”, zice Grigorie privind pierdut cu felia de franzelă peste care a pus parizer, uitată în mâna stângă. Are 50 de ani, soția lui s-a mutat demult cu băiatul lor în Italia și nu s-au mai întors niciodată, așa că și-a făcut altă familie. Nu vrea să plece, are casa lui, gospodărie, tot ce-i trebuie: „Îmi doresc pace, dar știu că Zelenski nu se poate lepăda de țară. Trebuie să stea acolo și să facă tot ce poate.”

În schimb, Grișka mărturisește că soția lui a obosit. Zgomotul războiului, care i se pare tot mai aproape, îngrijorarea permanentă pentru copilul lor, au schimbat-o. Nu mai râde și se gândește tot mai multă să se mute în România. El nu prea ar vrea și e „foarte supărat” că „Europa și America dau arme ucrainenilor”. „Dacă nu s-ar fi amestecat, n-ar fi fost război” și „dacă n-ar trimite atâta armament, n-ar mai fi atâta război, n-ar crește ura”. Grișka vorbește despre colegii lui de liceu care au plecat la universități rusești, au rămas acolo să muncească și acum nu mai sunt lăsați să vină să-și vadă părinții: „Dacă-i prind îi ucid, dar de ce să nu-i lase, doar pentru că au rămas în Rusia nu înseamnă că nu sunt și ucraineni, ca noi.”

Grigorie a fost impresionat de întâlnirea cu tatăl președintelui ucrainean Zelenski

Grigorie a fost impresionat de întâlnirea cu tatăl președintelui ucrainean Zelenski

Pentru Grișka, „toți sunt vinovați, în primul rând rușii și ucrainenii”, apoi, „europenii și americanii”. Grigorie nu e sigur de această ierarhie, nici lui nu-i place tot ce se întâmplă, dar pare să aibă anumite reticențe de natură principială. Viața era oricum grea pentru ei, explică Grigorie, dorm în mașină, nu au condiții să se spele și nu rentează toată oboseala, mai ales acum, de când a început războiul. Înainte, cursele lor spre București și înapoi spre Ismail durau cel mult trei-patru zile. Acum, deși au o distanță mai scurtă cu 250 de kilometri, fiindcă descarcă la Galați, niciun drum nu e sub zece zile. De ce durează așa mult? Dincolo de aglomerația care se produce la descărcarea mărfurilor, care vin în cantități mult mai mari pe șosea, pentru că marea e minată și blocată de ruși, Grigorie spune că drumurile din Ucraina sunt mult mai proaste decât cele din România și apoi, sunt nevoiți să treacă prin trei vămi, românească, moldovenească și ucraineană. „Nu toate sunt deschise permanent. Se întâmplă ca cea ucraineană sau cea moldovenească să nu fie deschise în același timp.” Pentru a scurta acest proces, surse parlamentare din România au declarat pentru DW că există discuții între București și Chișinău să se facă verificări comune, folosind standardele Uniunii Europene, pentru că România trebuie să asigure frontiera estică a UE.

Pentru a ajuta Ucraina să-și exporte mărfurile mai ușor, autoritățile române au promis să facă legături rapide pe cale ferată și pe Dunăre între Ucraina și Galați, care urmează să devină port strategic în noul context. Ministrul Transporturilor, Sorin Grindeanu, a vorbit despre „investiții de urgență” în liniile de cale ferată, în special pentru reparațiile celei cu ecartament larg care leagă Republica Moldova de Galați. În plus, șeful diplomației române, Bogdan Aurescu, a explicat că „Galațiul ar putea deveni noua Odesa”, fiindcă cerealele ucrainene care ajung aici pe șosea, iar în viitor și pe cale ferată, sunt urcate la Galați pe șlepuri, parcurg canalul Dunăre-Marea Neagră până la Constanța și mai departe își urmează traseele de export obișnuite.

Potrivit estimărilor, Ucraina are un surplus de cel puțin 20 de milioane de tone de cereale în silozuri și e posibil ca alte 40 de milioane de tone să fie exportate, odată cu recolta viitoare.