Populismul spre noi culmi

Deşi, teoretic, numărătoarea voturilor a scos în faţă social-democraţia şi permite perpetuarea actualului guvern de coaliţie creştin-social-democrat, ambele mari partide, zise populare, s-au văzut sever pedepsite de electorat. Care, fără vreo jenă, i-a snobat pe ecologişti, ca şi pe liberali, cărora nu le-a permis atingerea baremului de 5% necesar intrării în parlamentul regional. Concomitent, alegătorii au ridicat pe scut populismul de dreapta reprezentat de Alternativa pentru Germania.

Parţial xenofobă, rasistă şi putinistă, ba chiar marcată de certuri intestine pe marginea unor derapaje antisemite, Alternative für Deutschland (AfD)şi-a adjudecat peste o cincime din vot, depăşind net, deşi a plecat de la zero mandate, chiar şi partidul cancelarei, Uniunea Creştin-Democrată.

Succesul populiştilor de dreapta i-a redus la insignifianţă pe neonaziştii de la NPD şi a aplicat o palmă usturătoare pe obraz inclusiv şi nu în ultimul rând extremei stângi. Căci şi partidul postcomunist zis „Stânga”, „Die Linke” a încasat-o. Fostul partid conducător al Germaniei comuniste s-a văzut redus, într-un land estgerman, nota bene, la un rezultat mai rău decât oricând, de la prăbuşirea fostei RDG, în 1990, încoace.

Nu e nevoie de o filosofie elaborată spre a se înţelege cauzele catastrofei electorale abătute nu atât asupra extremei stângi, la fel de putinistă precum extrema dreaptă, cât asupra partidelor democrate. Şi, prin ele, asupra întregii Germanii, a Europei şi a lumii libere. Refuzul democraţilor de a se confrunta cu realităţile şi a-şi asuma greşelile comise explică în mare măsură succesul populiştilor germani.

Alexander Gauland, articulatul vice-şef al AfD, a pus degetul pe rană reliefând că succesul partidului său nu e, de fapt, decât eşecul celorlalte formaţiuni. Unul datorat respingerii, de către o mare parte din electorat, a politicii faţă de refugiaţi girată de Angela Merkel. „Oamenii au senzaţia că-şi pierd patria”, a rezumat Gauland situaţia, redând probabil cu acurateţe sentimentul prevalent în rândul multor alegători care s-au pronunţat la urne în favoarea formaţiunii sale.

Reiese că triumful populiştilor constituie, prima facies, echivalentul unui cartonaş roşu arătat Angelei Merkel pentru o politică excesiv de laxă faţă de migranţi. Una şi eronată şi obstinat asumată, chiar şi după ce a renunţat la ea.

Dar nu e, din păcate, doar atât. E şi un vot de blam la adresa întregii clase politice democratice şi a presei main-stream, cărora bună parte din electoratul german le-a retras, în mod evident, încrederea. Identic cu al altora de aceiaşi făină din spaţiul euroatlantic, protestul alegătorilor populişti e un mod de a exprima dorinţa unui reset politic şi mediatic prin care să se articuleze grijile, angoasele şi temerile multora, încetându-se ignorarea, ori desconsiderea lor, cum s-a făcut sistematic, până acum.

În revanşă, replicile sistemului sunt la fel de neajutorate şi superficial gândite, când nu sunt autoritar-trufaşe şi demonizante, ca în anii care au pregătit actualele catastrofe electorale înregistrate mai peste tot în vest. Reacţiile unor analişti, formatori de opinie şi politicieni germani de frunte din partidele clasice sunt tipice. Şi nu arareori aiuritoare. Mecklenburg- Pomerania Inferioară ar fi un land înţesat de inşi burduşiţi cu prejudecăţi şi cu „declinuri imaginare”, care văd străini unde nu sunt, declara redactoarea-şefă a postului naţional de radio german, Birgit Wentzien.

Ca şi cum sătenii n-ar fi conectaţi la societatea informaţională. Ca şi cum n-ar putea fi contaminaţi de temeri naţionale şi globale, vehiculate în reţea. Ca şi cum ar fi siliţi, ca provinciali ce sunt, să stea să-i numere pe cei 20.000 de refugiaţi din zonă, care ar fi doar o picătură insignifiantă în oceanul celor un milion de migranţi preluati de Germania în ultimul an şi, deci, să se calmeze şi să accepte fără să crâcnească politica dictată de la centru.

La rândul său, demnitarul social-democrat Thorsten Schäfer-Gümpel a recunoscut că scrutinul regional s-a soldat cu un „rezultat alarmant”, ba chiar, după cum s-a exprimat el textual, cu „o catastrofă”. Dar vicepreşedintele SPD crede că, în ecou, partidele democrate ar trebui să procedeze la „amplificarea securităţi sociale", între altele prin "promovarea construcţiei de locuinţe ieftine”. Ca şi cum votul electoratului AfD ar fi fost comunist, iar nu expresia unor preocupări preponderent identitare.

Se mai susţine, apoi, frecvent, că triumful populist s-ar datora divergenţelor dintre democraţi. De pildă neînţelegerilor dintre Merkel şi social-democraţi. Adevărul e pe dos. În fapt, pe extremişti îi întăreşte mai degrabă consensul dintre partidele democratice în materie de excludere din dezbatere a poziţiilor considerate de elită populiste. Şi îi umflă, în genere, marile coaliţii.

Nu mai puţin caracteristice sunt şi alte ritualuri eterne. E vorba de repetarea până la saţietate a ideii de a se atribui succesul uimitor al populiştilor fie unor carenţe de ordin retoric ale democraţilor, fie unor deficienţe pasagere, precum dezinteresul electoratului, neajunsuri relativ lesne de înlăturat printr-o mai bună mobilizare viitoare. Realitatea e la antipod.

Departe de a se datora lehamitei politice, ori unei bune aşezări interioare a formaţiunii populiste, succesul AfD s-a produs în ciuda certurilor intestine ale conducerii ei precum şi pe fondul unei mobilizări exemplare a electoratului. Ca şi cum segmente ostracizate, reduse mult timp la tăcere şi-ar fi găsit în fine reprezentarea politică la care au aspirat.

În fine, deşi deveniţi celebri prin poziţiile lor concesive şi mariajul cu realpolitik, prin împăciuitorismul faţă de tirani şi extremişti, politicienii pălmuiţi de protestul conţinut în sufragiul popular recomandă adesea, în mod paradoxal, fermitate. Dar nu în confruntarea frontală cu marotele anticapitaliste, antiamericane şi antidemocratice ale multora din alegătorii AfD şi, deci, în consolidarea democraţiei, care are nevoie ca de aer de rigoare, claritate morală şi adevăr, precum şi de reliefarea unor alternative, ci în respingerea de plano a revendicărilor identitare ale protestatarilor şi excluderea oricăror variante politice

Bizara inconsecvenţă, expresie a unei cecităţi antidemocratice aparent involuntare, aminteşte de newspeachul orwellian, în care „războiul”, vorba lui „1984” e „pace”. Iar „libertatea, sclavie”. Cu o atare inadecvare în raport cu adevărul şi cu năzuinţele electoratului extremismul riscă să fie propulsat spre culmi de glorie noi.