Politica-ca-pedagogie

Subscripția publică pentru achiziția sculpturii lui Brâncuși a fost mai curând o nereușită, chiar dacă prim-ministrul, Dacian Cioloș, a prezentat lucrurile ca pe un succes remarcabil și încurajator. Desigur, el a preferat să vadă partea plină a paharului, vorbind despre ”cei peste 100.000 de români care s-au implicat în campania de subscripție națională”. Dar nu este nimic dramatic, căci nimeni nu a pierdut până la urmă nimic. Guvernul și-a luat inima în dinți și a anunțat - ceea ce, probabil, era de la bun început pregătit să facă - că va achita valoarea lucrării de la buget. Chiar banii strânși prin subscripție, se sugerează, ar putea fi returnați în cazul ipotetic în care tranzacția nu ar mai avea loc. Poate doar ceilalți care au donat să aibă o anumită frustrare văzând că gestul lor a rămas, cumva, neîmplinit.

Altceva ar merita însă să fie discutat. Ce a făcut, în definitiv, Guvernul când a inițiat această campanie? Lăsînd la o parte intenția de a-și costrui o imagine profitabilă (cine nu face asta?), Guvernul a avut în vedere o anumită pedagogie: ”Mai mult decât recuperarea unei opere a patrimoniului cultural național, această campanie este despre asumarea individuală a unor valori naționale, despre unitatea și solidaritatea noastră ca popor în jurul acestora”- spune chiar premierul pe Facebook.

Sociologul Vintilă Mihăilescu a făcut o bună observație atunci când a spus ”că modul în care a fost făcută această campanie de imagine, (…) a fost uşor autoritar”(RFI). De ce autoritar? Sună ciudat, dar surprinde realitatea, căci Guvernul nu și-a ascuns intenția de a modela conceptul însuși de ”național”, de a-l converti întrucâtva și a-l reformula după imperativul politic al momentului. Conceptele cu care lucrăm, fie că suntem conștienți fie că nu, sunt extrem de importante căci ele ne dictează reacțiile și opțiunile și modul de a înțelege întreaga viață socială. Se întrevede aici, în esență, o mai veche luptă culturală care reia în termeni schimbați cearta dintre tradiționaliști și moderniști, readucând în actualitate, chiar fără să știe, ecouri din Iorga sau Lovinescu. Am spune că astăzi e vorba de cosmopolitism și de rezistența unei societăți care nu vrea sau nu poate să intre în marea aventură a schimburilor planetare, un conflict care ar putea fi identificat în toate colțurile Pământului.

”Naționalul” rămâne însă un concept relevant, care acoperă o realitate locală cu toate rezistențele sau inerțiile sale, și de aceea Guvernul a intenționat să umble la resorturile acestea delicate, înțelegând că politica de succes nu poate face abstracție de marile reprezentări colective. Dar din momentul în care au început să explice care este buna conduită a unui patriot modern, premierul și cei care i-au susținut campania au arogat inevitabil o postură de autoritate, după tiparul catedrei profesorale.

Politica-ca-pedagogie nu este însă deloc ceva de la sine înțeles. ”Înțelepciunea” și normele etice țin în mod tradițional de cu totul alte instanțe. Dar nu e ceva accidental, ci un fenomen recent mai cuprinzător, care se manifestă sub ochii noștri în întreaga Europă. De exemplu, faptul că se vorbește cu insistență despre amploarea și pericolul ”populismului” este indiciul cel mai puternic al acestei situări pedagogice ”superioare”. Libera opțiune electorală nu mai pare deloc suficientă, ea având nevoie de aici înainte de o corectă ”îndrumare”. Felul cum s-a vorbit despre cei care au votat în favoarea Brexit-ului este poate cea mai bună ilustrare a acestui stil de politică ex-catedra. Politica nu se mai mulțumește să exprime o părtinire (sau o ”preferință” cum spunea cineva) prin legislație și stil administrativ – așa cum făceau partidele de stânga sau de dreapta din primele decenii postbelice, ci are pretenții de natură etică vorbind preponderent despre ”valori”. Discursul despre ”valori” trece cu mult înaintea aceluia despre taxe, șomaj, inegalitate, curaj antreprenorial, adică temele clasice ale politicii din ultima jumătate a secolului trecut. Presa însăși pare a-și reformula obiectivele, renunțând să mai informeze pur și simplu și arogând misiunea de îndrumare morală.

Ne oprim deocamdată la această simplă constatare: Politica-ca-pedagogie este marea noutate a epocii noastre care ne ia pe nepregătite.

Autor: Horațiu Pepine, DW-Bucureşti