Politica şi căutarea fericirii | România | DW | 11.12.2014
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Politica şi căutarea fericirii

O societate în care oamenii sunt „mai degrabă nefericiţi” nu poate fi considerată o societate bună.

Autorii sondajelor de opinie pun uneori întrebări derutante. De exemplu într-un sondaj recent realizat de IRES a fost pusă următoarea întrebare: „În general aţi spune că sunteţi mai degrabă fericit sau mai degrabă nefericit?” („Starea naţiunii după alegerile prezidenţiale 2014”)

Iată răspunsurile: mai degrabă fericit – 45%, nici fericit, nici nefericit – 18%, mai degrabă nefericit – 36%. Se pare că aceste răspunsuri nu au fost influenţate de circumstanţele politice imediate, căci rezultatele rămân neschimbate înainte şi după alegerile prezidenţiale din 16 noiembrie. Sentimentul fericirii pare să ţină de lucruri care nu se schimbă aşa de uşor. Dar partea cea mai derutantă este legată de întrebarea următoare: „per total, credeţi că oamenii sunt mai fericiţi acum decât înainte de 1989?”

Răspunsurile sunt surprinzătoare: 48 % declară că oamenii sunt mai nefericiţi astăzi şi 13% că sunt la fel de nefericiţi. Tabloul de ansamblu pare decepţionant: mai mult de jumătate dintre români declară că oamenii erau mai fericiţi „înainte”.

De data aceasta găsim anumite fluctuaţii care arată că după alegerile din 16 noiembrie percepţia s-a schimbat puţin, adică proporţia celor care pretind că oamenii erau mai fericiţi „înainte” a scăzut cu 10%. Interesant e că alegerile nu au influenţat percepţia asupra prezentului, dar au influenţat modul de a privi trecutul.

Acest lucru înseamnă că judecata asupra fericirii trecute conţine printre altele şi o judecată politico-istorică de ordin general. Dar care este compoziţia fericirii nu ştim iar sondajul acesta nu caută să afle. Prin comparaţie însă cu alte cercetări similare, ne putem gândi că oamenii se referă mai degrabă la chestiuni private şi nu la cele care ţin direct de viaţa publică, aşa cum sunt viaţa de familie şi relaţiile cu prietenii, dar şi la un sentiment subiectiv ireductibil şi neanalizabil. În orice caz, sondajele de acest tip au pus în evidenţă cu destulă certitudine că oamenii se simt mai fericiţi în tinereţe. Statistica confirmă aici o intuiţie aflată la îndemâna oricui. De asemenea un factor central în aprecierea fericirii îl reprezintă calitatea vieţii de familie şi bogăţia relaţiilor sociale.

Aşadar răspunsurile de mai sus pot arăta de fapt că societatea românească este compusă cu predilecţie din oameni vârstnici care cu siguranţă că au fost mai „fericiţi” înainte de 1989 din motive independente de viaţa politică. Oamenii au pesemne nostalgia propriei tinereţi şi nu a stalinismului. Cineva spunea deunăzi într-un supermarket că „duce dorul cremvuştilor care se făceau înainte”, ceea ce nu reprezintă o aluzie la sistemul economiei planificate sau la naţionalizarea proprietăţilor.

Cu toate acestea nu putem ignora cu totul aceste discrepanţe şi nu le putem nega legătura cu viaţa obiectivă a cetăţii. Ceva merge cu siguranţă prost fie şi faptul că societatea îmbătrâneşte, că tinerii în floarea vârstei pleacă din ţară şi nu participă la aceste sondaje sau că familiile se destramă. Dacă admitem că într-o societate relativ conservatoare ca cea românească o viaţă de familie plină de afecţiune este un motiv important de „fericire”, atunci ultimii 10 ani de zile au adus motive serioase de „nefericire” dacă ne gândim la efectele migraţiei forţei de muncă şi la destrămarea multor familii.

Am putea lua în calcul şi slăbirea relaţiilor sociale şi absenţa cooperării spontane. Am asistat recent la o discuţie despre „roată”, un sistem prin care, în perioada comunistă, colegii dintr-o intreprindere sau dintr-o şcoală se ajutau între ei. „Roata” presupunea că fiecare încasa pe rând o sumă mare de bani prin contribuţiile colegilor în aşa chip, încât venea rândul fiecăruia să obţină o sumă mult mai mare decât propriul salariu. Unii au dezavuat modelul ca fiind „comunist”, fără să înţeleagă că, dimpotrivă, era o formă de solidaritate prin care oamenii reuşeau în pofida sistemului comunist. Era pur şi simplu o formă echitabilă de creditare. Existau desigur şi aşa-numitele Case de Ajutor Reciproc, dar „roata” era ceva diferit şi independent de sistemul oficial. Or, tipul acesta de cooperare şi solidaritate a dispărut şi pare chiar de neînţeles astăzi, ceea ce se adaugă, probabil, la celelalte motive de „nefericire”.

Rezultatele prezentate mai sus nu spun, ele singure, foarte multe lucruri, dar reprezintă totuşi un motiv de îngrijorare. O societate în care prea mulţi oameni sunt „mai degrabă nefericiţi” sau una în care domină „griul” lucrurilor amestecate nu poate fi considerată o societate bună. Politica nu ar trebui să se limiteze la căile de relansare a creşterii economice şi la deficitul bugetar, ci ar fi bine să aibă o privire mai cuprinzătoare şi să încurajeze pe cât poate motivele de „fericire”.