Poliția presei: de la mogulul Ceaușescu la mogulul Voiculescu | România | DW | 22.01.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

CEREMONIILE REALITĂȚII

Poliția presei: de la mogulul Ceaușescu la mogulul Voiculescu

Cenzura regimului comunist aplicată draconic de Suzana Gâdea ori de Eugen Florescu funcționează impecabil și azi. Mulți dintre tinerii ziariști se supun directivelor patronului sau ale șefilor trusturilor de presă.

Ce au în comun o serie însemnată din jurnaliștii de azi cu Teodor Brateș, cel care a coordonat transmisia la TVR în zilele sîngeroase ale lui decembrie ’89, delapidînd realitatea și inventînd știri false menite a produce panică în rîndul revoluționarilor și al populației în general? Ne aducem aminte de astfel de știri, cum că apa a fost otrăvită de contrarevoluționari, brigăzi de tancuri se îndreaptă spre București, pe acoperișurile blocurilor au fost plasați teroriști care trag în populație.

Diversionistul Teodor Brateș a fost pus sub acuzare în 2018 în dosarul Revoluției, alături de Iliescu și de alți capi responsabili de uciderea a peste o mie de oameni, cei mai mulți tineri, care nu voiau decît libertate.

Ce au în comun aceiași jurnaliști postdecembriști cu, de pildă, Darie Novăceanu, numit director al fostului organ PCR „Scânteia“, rebotezat „Adevărul“, cu sprijinul lui Petre Roman și al lui Silviu Brucan? Într-o serie de editoriale, acesta a înfierat manifestația din Piața Universității și a aplaudat mineriada din 13-15 iunie 1990.

După cîteva zile de la încheierea misiunii minerilor și securiștilor deghizați în justițiarii huilei, în „Adevărul“ (cîtă nemernicie a celor care l-au rebotezat astfel) apărea un articol din care citez: „Că pe 13 iunie a avut loc în București o tentativă de lovitură de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decât în termenii cretinismului sau candorii, după cum se exprima dl Răzvan Teodorescu. Oricine s-a aflat în acele ore la Televiziune, la Interne sau la Poliție poate rememora mirosul sălbăticiei și fricii care pluteau în aer.“ Autorul a devenit ulterior un senior al presei libere, respectat și chiar admirat. Sute de astfel de articole au apărut de-a lungul timpului în fostul oficios al PCR. Unele semnate de indivizi cu state vechi de plată în presa comunistă, altele manufacturate de recruți ai presei subordonate politic.

Poliția presei în comunism și postcomunism

Nu este în intenția mea de a face un studiu de caz pe acest ziar, care, după numeroase prefaceri, a devenit o publicație onorabilă. Mă preocupă însă cît de adînci și nocive sînt rădăcinile presei comuniste în mass-media de azi. Mulți dintre cei care nu au trăit comunismul îl imită acum inconștienți, din vîrful peniței, fie pentru avantaje materiale, fie pentru iluzia puterii – sau amîndouă la un loc. Diferența dintre scribul comunist și jurnalistul de azi este aceea că cel dintîi era în cea mai mare parte conștient de textele mizere care plecau din mîinile lui mai întîi la șpalt iar apoi la rotativă, pe cînd ucenicul de azi nu știe întotdeauna că e manipulat. Vorbim aici de reporterii de teren care la o conferință de presă, de pildă, au o singură întrebare pentru cel din fața microfoanelor: „Ce părere aveți despre…?“ Iar răspunsul celui întrebat devine o știre pentru ziar, radio sau televiziune. Asta i-a învățat facultatea la care le-au predat tot felul de agramați proveniți din presă sau încă activi.

Jurnaliștii de azi – fără a generaliza – au în comun cu cei care au servit regimul dictatorial mogulii de presă. În comunism, mogulul era Ceaușescu dimpreună cu nomenclatura. În nesfîrșita tranziție, mogulii sînt, de la Dan Voiculescu și Sorin Ovidiu Vântu, cînd acesta din urmă încă era proprietarul Realității TV, la Dan Adamescu, Sebastian Ghiță, Elena Udrea,  Cozmin Gușă și Maricel Păcuraru, fără a-i enumera decît pe cîțiva care fac din mass-media nu o afacere, ci un mijloc de manipulare a opiniei publice în interesul clientelei politice.

Cenzura regimului comunist aplicată draconic de Suzana Gâdea (condamnată imediat după 1990 la opt ani de închisoare și grațiată de Iliescu), de Mihai Dulea ori de Eugen Florescu funcționează impecabil și azi, mulți dintre tinerii ziariști supunîndu-se directivelor patronului sau ale șefilor mai mici sau mai mari ai trusturilor de presă pentru a nu-și pierde locurile de muncă. Fac excepție jurnaliștii pentru care meseria nu este negociabilă. Ei fac echipă și pun pe picioare propriile publicații online, multe dintre acestea cîștigînd cu timpul o audiență mult mai mare decît fostele produse mass-media unde nu au acceptat să-și plece capul pînă la podea în fața șefului.

Un adevărat ziarist nu are șef. Are un coleg, de multe ori și model, în cel care coordonează instituția de presă, și are obligatoriu meseria în sînge. Este oare o utopie? Dacă da, vom numi atunci utopia ca pe ceva care are un loc, dar nu are încă un nume. În spațiul acesta generos, ziaristul adevărat va funcționa după preceptul lui Pascal: „Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit“. Un ziarist de profesie rămîne egal cu sine indiferent de ce curs urmează istoria. Sînt mulți, foarte mulți ziariști care în anii ’90 au scris ori chiar au fondat instituții de presă independentă. Ulterior, au trecut de la aprecierea onestă a lui Corneliu Coposu ori a lui Ion Rațiu la punerea la zid a forțelor politice democrate și a unor personalități recunoscute, inclusiv pe plan internațional, pentru profesionalismul în slujba profesiei, cum ar fi, de exemplu, fosta șefă a DNA, Laura Codruța Kovesi, actualmente procuror-șef al Parchetului European

Limba de lemn, înainte și după decembrie ’89

Ceaușescu nu folosea într-un discurs mai mult de trei-patru sute de cuvinte. Am făcut un experiment, desigur, neprofesionist, și am constatat că multe fraze și mai ales multe cuvinte pot fi permutate oriunde iar informația transmisă rămîne aceeași. Adică o bolboroseală agresivă, o logoree pe care o foloseau unii ziariști obligați să scrie „articolul de fond“, semnat însă cu pseudonim. Ca să nu se facă de rîs, își spuneau în cercurile de tovarăși-prieteni. Doar cîteva exemple de formulări care puteau ocupa orice loc pe prima pagină: „să facem totul“, „epoca de triumf împotriva imperialismului“, „cu adîncă emoție și mîndrie față de conducătorul iubit“. Sute de astfel de exemple făceau ca discursurile lui Ceaușescu să nu fie altceva decît un zgomot de fond, un bîzîit de bondar.

Limba de lemn a fost definită de Nicolae Manolescu drept un „instrument ideal prin care unei ideologii i se răpeşte eficacitatea, silind-o să se transforme într-un corp de dogme, incapabile să explice fenomenele reale...“.

Limba de lemn în presa de azi o auzim cu precădere la talk-show-urile unde directorii de opinie, analiști buni la toate, folosesc cu precădere un limbaj colocvial, ca între tovarăși de interese mai mult sau mai puțin oculte.

Din cauza faptului că ziarele sînt pe cale de dispariție, șabloanele verbale de la televiziuni seamănă cu niște pomelnice. Cuvîntul scris, atunci cînd nu vorbim, de exemplu, de „România Mare“ a lui CV Tudor, reclamă o anumită stăruință în a formula o știre, în a prezenta o informație, în a construi un reportaj – care, din păcate, e pe cale de dispariție.

Între cele mai pregnante amintiri din ultimii ani ai comunismului este imaginea, pe peronul unei stații de metrou, a unei mulțimi de pionieri, doar în cămașa albă, cu cravata roșie prinsă în inelul de sticlă și cu un fel de vestă, tot albă, dintr-un material care semăna cu jucăriile de pluș. Au ocupat un întreg vagon. Mergeau la una din adunările comuniste festive ale lui Ceaușescu. Erau zgribuliți de frig. Era decembrie.