Poliția presei și presarea poliției | Global | DW | 19.06.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Poliția presei și presarea poliției

În timp ce polițiile sunt supuse unor crescânde presiuni, o parte a presei devine stat polițienesc. Victima ambelor fenomene e aceeași: libertatea societății, a opiniei și gândirii, fără de care democrația moare.

Democrațiile apusene au, slavă Domnului, de ce să se îngrijoreze. De pildă de războiul cultural intern, occidental, manifestat între altele în chemări la violență islamistă, precum cea lansată la 2 iunie, pe Youtube, de un jihadist din Philadelphia. În vandalizări de statui. Și în ostracizări de personalități care nu se supun dictatului unui rasism chipurile antirasist.

Nu mai puțin de natură să pună pe gânduri și să se comenteze este uciderea masivă de africani de religie creștină de către fundamentaliști musulmani operând, între altele, în Sahel. Ori internarea și maltratarea în masă în lagăre de spălare pe creier și depersonalizare a musulmanilor uiguri de către regimul comunist de la Beijing.

Ar trebui să mai alarmeze lumea liberă si foamea care, din pricina recesiunii globale iscate de restricțiile menite să îndiguiască pandemia ar putea ucide poate mai mulți copii și adulți decât ucigașul virus din China. Țară tot mai populară în rândul tinerilor nemți, deși o disidentă a reliefat recent că regimul comunist de la Beijing consideră Germania printre cei cinci cei mai importanți dușmani ai statului chinez. Nu mai puțin supărătoare ar fi normal să li se pară occidentalilor amenințările cu genocidul la adresa populației statului evreu, lansate cu regularitate de către iranieni. În fine, ar fi normal să-i neliniștească amenințarea rusă. Manifestată plenar în asasinarea la Berlin, la ordinul probabil al Moscovei, a unui disident de origine cecenă, această primejdie a reușit performanța de a-i determina și pe oficialii germani să ia în fine poziție și să-și "rezerve dreptul la noi măsuri punitive" împotriva Rusiei.

Ar fi destule motive, deci, să se dorească întărirea democrațiilor liberale, cu tot cu temeiul lor, care sunt drepturile ca libertatea de gândire, de exprimare și de opinie, și cu pilonul principal de apărare interna a statului de drept, care sunt, dacă e să fie ordine, justiție și egalitate în fața legii, polițiile. 

Cine stabilește agenda și ierarhia indignărilor?

Or, in ciuda arestării făptașilor, viralizarea imaginilor genunchiului ținut de un polițist alb timp de aproape nouă minute pe grumazul lui George Floyd a continuat. Iar afișul l-au ținut săptămâni în șir, de la New York la Londra și de la Berlin la Paris, subiecte conexe. A revenit în prim plan combaterea (prin cenzură) a "urii" și a "instigărilor" din internet (dar ingrijorează parcă numai cele de dreapta), legiferată și recent înăsprită în Bundestag, în ciuda criticilor deplângând îngrădirea libertății de opinie. 

S-au reaprins, concomitent, disputele privind prezumtivul "privilegiu de a fi alb", presupusa răutate istorică a statuilor (inclusiv a celei dedicate invingătorului nazismului, Winston Churchill), morala "necorespunzătoare" a unor jurnaliști conservatori și a majoritarilor care nu-și exhibă destul, prin suficientă autoumilire, "antirasismul", precum și, mai ales, polițiile. Al căror loc ar fi "la groapa de gunoi", după cum susținea recent un comentariu, vai, tipic, apărut în ziarul berlinez de stânga, taz.

Dar nu doar la Berlin polițiile se confruntă cu presiuni tot mai ample. În funcție de poziția și de radicalitatea forțelor care le exercită, li se impută forțelor de ordine și, în genere, instituțiilor de forță, un prezumtiv "rasism structural" (acuzat, înainte de a-și revizui spusele, și de către șefa SPD). Nu puțini le cer, imperativ, reformarea. Ori chiar - pentru că ar fi, pasămite, nereformabile - lichidarea. La New York s-a desființat, recent, în siajul revoltei BLM, unitatea polițiștilor în civil.

Revendicări la adresa poliției

Cât de justificate sunt criticile la adresa excesului de violență al polițiilor occidentale? Dar acuza de rasism structural? A le expedia in corpore ca invenții și basme, cum se întamplă frecvent, e ușor, dar nu tocmai onest și prudent. Sau adecvat. Polițiile franceză și germană sunt învinuite stăruitor că au pe conștiință victime fie din cauza neglijenței, fie în urma unor intervenții de o brutalitate disproporționată. Griji legitime suscită și trupa de elită a armatei germane, KSK, din care a fost recent îndepărtat un ofițer islamist. Unitatea ar fi devenit, concomitent, un presupus bastion al rasismului, a afirmat recent un căpitan.

Există revendicări plauzibile și la adresa poliției germane. Ai cărei agenți, reprezentați de un sindicat intervenind agresiv în apărarea lor, inclusiv prin traduceri în judecată a criticilor forțelor de ordine, nu vor sau nu pot să-și amelioreze substanțial comportamentul uneori trufaș. Sau să-și sporească transparența și responsabilitatea, în condițiile în care trupa e net mai atentă să-și apere propriile oi negre, decât să se despartă de ele. Or, activitatea polițiștilor e vitală, de vreme ce servește apărării și salvgardării vieții și proprietății cetățenilor, efectuării actului de justiție și prezervării libertăților democratice. Cu atât mai legitim ar fi, prin urmare, un control autentic al muncii polițiștilor.

E, în context, condamnabil faptul că într-un stat ca Germania, a cărui autoritate e prea rar pusă în chestiune de o populație prin tradiție docilă, mai niciun polițist acuzat în justiție n-ajunge vreodată să fie condamnat și pedepsit. În virtutea unei perpetuări a tradiției obedienței perinde ac cadaver, o docilitate față de mai mari (și față de pseudoexperți), oamenii și chiar și autoritățile au acceptat să se lase duse de nas de scelerați, ca Helmut Kentler, pedagog și sexolog al guvernului regional berlinez, care a pus pe picioare un sistem de adopții de copii de către pedofilii care i-au abuzat ani și decenii la rând.

Superbia etatistă și refuzul de a da socoteală (pentru că polițiștii pretind că s-ar autoinvestiga, când, în fapt, corb la corb nu-și scoate ochii) alimentează asemenea catastrofe. Care ar avea leac, după cum au demonstrat britanicii. Poliția Regatului Unit nu și-a pierdut eficiența, dar și-a ameliorat comportamentul, întrucât beneficiază de controlul unui organism ca IOPC, un oficiu realmente independent de supraveghere a conduitei poliției.  

Ceea ce n-a anulat agenda politică cerându-i, plină de ură și de instigări, desființarea. La fel, în SUA unde a devenit obsesivă revendicarea slăbirii sau nimicirii polițiilor prin reducerea substanțială a fondurilor care le finanțează. "Defund the police", "Despuiați poliția de fonduri", scandează la proteste stânga.   

Poliția presei și demolarea democrațiilor 

În timp ce trag din toate pozițiile în acest pilon al statelor de drept, solicitând evacuarea poliției din democrația pe care o apără, stăpânii agendei politice pc s-au năpustit și asupra celuilalt. Care e presa liberă. Nu s-au mulțumit să cotropească New York Times și să scufunde nava amiral a presei americane. Au pus pe picioare o poliție a gazetăriei globală și de nimeni controlată. Una înarmată cu eficiență, radicalitate și o hărnicie represivă care tinde să umbrească mai tot ce s-a văzut, în materie de încorsetare a gândului și jurnalismului liber, de la prăbușirea imperiului comunist încoace.

Cum acționează? Variabil. Între altele prin necurmat partizanat, activism și militantism. "A trecut timpul neutralității", afirma recent, dupa crima căreia i-a căzut victimă George Floyd, un editorialist al săptămânalului german "Der Spiegel". În plus, face ordine prin delațiune și consecutivă demonetizare a concurenței. Mai precis, prin spoliere. Publicațiile conservatoare ca de pildă "The Federalist", se văd turnate (de pildă de postul tv NBC) ca prezumtive purtătoare de virus "rasist" și de bacterii ale "urii" și "instigării". Nu însă în articole. În (sic!) comentariile cititorilor postate sub ele! Sau sunt învinuite că ar colporta deliberat știri false. Cum au pățit nenumărate site-uri sau intelectuali de prestigiu.

Ceea ce împinge marile platforme să le restrângă aria de răspândire a opiniilor. Sau să le retragă accesul la publicitate. Ceea ce intimidează și reduce putința de a funcționa a concurenței ortodoxiei politic corecte. Ceea ce anemiază libertatea de opinie, dezbaterea și dialogul, tinzând să anuleze capacitatea depistării adevărului. Ceea ce n-are cum să nu demoleze, odată cu drepturi inalienabile, democrația. Al cărei inamic nu e "ura", de combătut nu prin cenzură, ci prin educație, dialog și judecată critică. Al cărei dușman mortal e poliția gândirii.