1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Poetul cui este copilul nimănui? 

Petre M. Iancu
23 noiembrie 2020

Celan? Născut ca trandafir al nimănui în România, a murit în Franța, iubind în germană poezii pictate cu pensula muiată în sângele unei inimi frânte de Shoa, în tragica absență a unui Dumnezeu-Nimeni. Iată-l pe al meu:

https://p.dw.com/p/3liqG
Rumänien Paul Celan Lyriker Porträt
Imagine: Richard Koll/picture alliance

A pătruns în lume, ca întâi născut, într-un întunecat noiembrie din 1920. La vârsta la care, conform Bibliei, leviții își încetau misiunea ”întâilor născuți”, de a-i sluji Domnului, care-i învestise pe primii în locul celor din urmă, spre a pedepsi păcatul dansului în jurul vițelului de aur, Celan a părăsit-o voluntar. A plecat bând apa neagră, tulbure, a Senei, în lumina sumbră a unei zile de post pentru întâi născuți, în ajunul celebrării luminoasei izbăviri pascale. Numai cine n-are habar de calendarul evreiesc, de simbolismul Cărții Sfinte, de dragostea de reprezentări indirecte, învăluite în taină și aluzie și de gândirea și imagistica poetică a lui Paul Celan, poate trece indiferent pe lângă misterioasa legătură dintre date. 

23 noiembrie 1920 și 20 aprilie 1970 sunt limite care nu-i limitează decât biografia. Libere rămân reverberațiile spirituale ale unei opere lirice, una dintre cele mai importante din istorie, al cărei drum către panteonul poeziei universale și receptarea ei adecvată continuă. 

Între aceste jaloane măsurând 50 de ani, marele maestru al limbajului simbolic și al anagramei, bucovineanul Paul Ancel, evreul Paul Celan, poetul, a trăit și a murit cât alții în patru milenii. Meșterul cernăuțean al limbii din Țara Germană a ”meșterului morții” a iubit sfâșietor, nu în ultimul rând la Viena. S-a întâlnit în Germania cu colegii care n-au înțeles nimic din poezia lui, n-o puteau înțelege, ca majoritatea membrilor celebrului grup 47. Și s-a intersectat cu filosoful antisemit Heidegger, într-o încercare futilă de transcendere a neînțelegerii mutuale la intersecția de pe podul iubirii comune pentru romanticul poet german, Hölderlin. 

În rest, Paul Celan a băut și propria sa porție de ”lapte negru”: a supraviețuirii omorului în masă. Și și-a săpat ”gropile din văzduh” ca să aibă unde ține doliu după cei fără mormânt. Căci în intervalul cuprins în această jumătate de veac din cel mai însângerat și însingurat secol al istoriei, bucovineanul și-a pierdut părinții, evrei ortodocși asasinați în Transnistria, în Holocaustul românesc: tatăl, răpus de foame și boală. Mama, împușcată într-o coproducție româno-germană, de un SSist. În răstimp, Celan supraviețuia într-un lagăr buzoian de muncă silnică. A rămas, în urma acestui tangou al morții, un om cu sufletul crescut spre cer ca o tulpină frântă de o culpă inexistentă. Ca pe mai toți supraviețuitorii l-a covârșit sentimentul care-i scutește adesea pe asasini: vinovăția. 

E povara prea adesea insuportabilă a victimei nevinovate, care nu înțelege în virtutea cărui scop și sens trăiește, când alții, cine știe, mai buni, au pierit, uciși de o umanitate scufundată în mocirla neomeniei, după ce a fost abandonată de un Creator parcă absent, parcă indiferent la macularea și mutilarea fratricidă a făpturilor Sale. 

Lui, Cel în căutarea căruia s-a angajat disperat Elie Wiesel, Cel pe care nu L-au putut găsi alți supraviețuitori, ca Primo Levi, sau Jean Amery, Celan I-a adresat un ”Psalm”, care, în muzicala transpunere a Ninei Cassian sună blasfemic fără să fie, neapărat, așa:

 ”Nimeni nu ne mai plămădeşte din pămînt şi din lut /nimeni nu ne mai binecuvîntă ţărîna/Nimeni/
Fii lăudat Tu, Nimeni/De dragul tău vrem/să înflorim/întîmpinîndu-/Te.
Un Nimic/am fost, sîntem, vom/rămîne, înflorind:/ai Nimicului, ai/Nimănui trandafir.
Cu/pistilul luminînd ca un suflet/cu polenul ca o spuză stelară pe cer/cu coroana roşie/din cuvîntul de purpură, pe care îl cîntam/deasupra, o deasupra/spinului”.

Ce rămâne în urma acestui deconcertant martor și poet? O ”ființă a pragurilor”, cum s-a caracterizat pe sine, cândva? Un hermeneutic explorator de tărâmuri, lăsat de izbeliște și fără de țară și răzlețit de orice refugiu, dincolo de gândul lui puternic și de scrisul său fragil? 

Rămâne ”Tangoul morții”, firește, cea mai cunoscută dintre creațiile sale lirice, care trimite, zguduitor, ca o Cântare a Cântărilor genocidului, la marea rană vie a existenței sale fizice și psihice și poetice într-o patrie lingvistică marcată și disputată de limba germană, cea sluțită de făptași. Neuitată e această rană și pentru că a fost păstrată vie de Emil Cioran, care, citat de Andrei Oișteanu, nota ”...Paul Celan s-a aruncat în Sena. I-au pescuit cadavrul lunea trecută. Acest om fermecător și insuportabil, feroce cu accese de blândețe, la care țineam și de care fugeam, de teamă să nu-l rănesc, căci totul îl rănea [… ].”

De la sinuciderea lui, rana sa e îngropată în văzduh alături de memoria amorului cu Ingeborg Bachmann, a crizelor sale psihotice, a renumelui său de cel mai mare poet de limbă germană din a doua jumătate a secolului. Tot oblojind-o, Celan a mai lăsat moștenire nouă criptice plachete, cu tot cu un ciclu ilustrat de soția sa, Gisèle Lestrange, mama fiului lor, Eric. 

A mai dăruit posterității două volume de poezii postume ilustrând, între altele, iubirea sa pentru Ierusalim și confruntarea chinuitoare cu iudaismul alienat și regăsit al ființei sale, proză postumă, corespondența și opere complete în varii limbi, situate integral sub semnul mariajului fecund al imaginii cu vălul ei, cum își definise poetul parcă, undeva, poetica. 

În literatura universală e plasat de exegeți alături de giganții celei germane și europene: Goethe, Kafka, Hölderlin, o probă eternă că Adorno s-a înșelat grav, crezând, că ”după Auschwitz” poezia, chipurile, n-ar mai fi ”posibilă”. Celan este dovada veșnică a triumfului cernelii și cuvântului asupra sângelui vărsat, al scrisului și cărții, asupra sabiei ca unealtă asasină, al templului indestructibil al poeziei, spiritului și civilizației, asupra dostoievskianelor case concentraționare ale morții, durate de regimurile care l-au făcut copil al nimănui.