PNA se reorganizează

În cadrul PNA vor apărea, conform declaraţiilor procurorului Ioan Amărie şapte structuri specializate, cu atribuţii specifice. Printre acestea se numără şi o secţie militară care va cerceta faptele de corupţie săvîrşite de către militari şi una privitoare la ceea ce Ioan Amărie a numit “cazurile de corupţie privind infracţiuni de macrocriminalitate economico-financiară”. Din 800 de dosare instrumentate de acest parchet excepţional 40 ar viza asemenea situaţii.

Şeful PNA a pus un accent deosebit pe această aşa numită macrocriminalitate, care în opinia sa, ar pretinde o atenţie sporită întrucît prejudiciile aduse pot pune în pericol siguranţa statului. Preocupările legate de mărirea numărului de procurori şi de perfecţionarea organizatorică sînt mai vechi şi ele au fost exprimate public odată cu numirea noului ministru la Justiţie după remanierea din iarnă. Şeful PNA a mai solicitat şi o protecţie sporită împotriva presiunilor politice. Dincolo însă de aceste preocupări cît de poate de fireşti ultimile declaraţii ridică anumite semne de întrebare.

În primul rînd PNA pare să gîndească că rolul său este să protejeze structurile statului de eventuale pericole destabilizatoare, de vreme ce invocă riscurile la adresa siguranţei naţionale. Siguranţa natională este însă o noţiune prea uşor manipulabilă. Ori de cîte ori o instituţie se află în pană de idei şi de preocupări face apel la siguranţa naţională. Dar dacă SRI putea justifica o activitate deficitară la adăpostul unor noţiuni cu rezonanţă gravă, aşa cum s-a întîmplat de atîtea ori în trecut, în cazul corupţiei nu siguranţa naţională este în pericol, ci sănătatea vieţii publice. Corupţia viciază raporturile dintre cetăţeni şi stat, raporturile de piaţă şi raporturile dintre oameni în primul rînd.

S-a mai văzut cu ocazia ultimilor declaraţii că PNA îşi elaborează un sistem de criterii cantitative cu ajutorul cărora să-şi circumscrie mai bine activitatea. Corupţia este măsurată în bani delapidaţi sau virtual pierduţi de bugetul statului. Este un criteriu obiectiv, într-adevăr, care se sustrage interpretărilor politice subiective, dar care nu dă seama suficient de bine de importanţa faptelor de corupţie. De exemplu un ministru care ia o mită mică sau una care nu se poate exprima în bani ca să favorizeze o firmă privată este mai semnificativ în ordinea corupţiei decît un funcţionar de rangul trei care deturnează o mare sumă de bani din visteria publică. În primul caz este pusă în pericol ordinea de drept a statului şi funcţionalitatea pieţei libere cu consecinţe majore pe termen lung, în a doilea doar bugetul unei instituţii. PNA pare că nu înţelege că alături de aceste criterii cantitative pe care le utilizează ar trebui să lucreze şi cu criterii calitative. Corupţia este o ameninţare nu atît pentru că se pierd nişte bani, ci pentru că se viciază un întreg sistem social şi politic. În sfîrşit modul acesta cantitativ de a defini marea corupţie, cum a mai fost ea numită, riscă să confunde sfera corupţiei cu categoria mai largă a infracţionalităţii. Tentaţia este veche şi se pare nu întotdeaua lipsită de inocenţă.