Plagiatul și epocala criză de încredere în conducerea României | România | DW | 19.01.2022
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Plagiatul și epocala criză de încredere în conducerea României

România, al cărei premier e acuzat cu probe de plagiat, riscă să se confrunte cu o epocală criză de încredere în conducerea ei. Una fără precedent în istorie, cu atât mai amplă cu cât nu-l vizează defel doar pe premier.

Nicolae Ciucă

Nicolae Ciucă

Situația în care se află țara nu pare să aibă precedent, în ciuda plagiatului fostului premier Victor Ponta. Căci nu doar în fruntea guvernului se află, după toate probabilitățile, un hoț, după cum reiese din probele de plagiat privind teza generalului Ciucă, adunate de jurnalista de investigație Emilia Șercan. În fruntea Senatului, al doilea om în stat și potențialul succesor al președintelui Klaus Iohannis la cârma țării, e altul. La 21 iulie 2008, Florin Cîţu ”a fost chemat în judecată în instanţa din Iowa pentru o datorie neplătită de 6.698,73 de dolari...la Maryland National Bank”. Or, ”țeparul” Cîțu a ajuns să conducă și executivul României și, ca premiu de consolare pentru pierderea acestei funcții, camera superioară a Parlamentului țării.

Nu mult mai puțin grav e faptul că toate acestea sunt și opera lui Klaus Iohannis. Șeful statului i l-a preferat lui Ludovic Orban pe sulfurosul Florin Cîțu. ”Președintele Grivco” l-a împins pe Cîțu să spargă alianța cu USR și să arunce România în criză. Apoi, cel poreclit ”Ficusul-șifonier-golfist” și-a plătit salvarea de meritata suspendare din funcția supremă prin preluarea în executiv a PSD și sacrificarea incompetentului Florin Cîțu. Pe care l-a înlocuit cu Nicolae Ciucă. Un general.

În urma genialei manevre (ridicând întrebarea dacă România n-a adoptat o soluție militară la conducerea ei ca să nu fie contrazis un președinte ce nu suportă să fie contrazis) s-a constatat, mai nou, că premierul lui Iohannis e, după toate probabilitățile, un hoț. Un hoț poate mai sofisticat, dar nu mai puțin imoral decât un fur ordinar. Pentru că nu altceva este un plagiator, de vreme ce furtul de idei procură un titlu care îi vâră falsului doctor în buzunar și în conturi enorme avantaje materiale. Furate de la popor. Or, spre rușinea țării, prim-ministrul României și-a plagiat teza, dacă-i dăm crezare Emiliei Șercan. Și de ce nu i-am da, de vreme ce nu s-a prea înșelat, în trecut, în diagnosticele ei? Ce ne-am face fără o jurnalistă de investigație eficientă ca Emilia Șercan?

În câteva săptămâni, ea a reușit să stabilească faptul că cel puțin 42 de pagini din totalul de 138 ale tezei generalului Ciucă ar fi plagiate. Conținutul din cel puțin 19 pagini ar fi fost plagiat din alte ”două teze de doctorat susținute anterior la Universitatea Națională de Apărare Carol I (UNAP), una dintre ele coordonată chiar de îndrumătorul premierului”.

Mai aflăm din articolul publicat de Pressone că, dincolo de plagiatul în sine, ”lucrarea nu este un produs de cercetare științifică. Nu are o metodologie, un corpus și o cercetare propriu-zisă”.

Dar i se pot imputa oare toate acestea președintelui României? Putea el ști ce hram poartă pârdalnica teză a generalului său preferat? Din păcate, Klaus Iohannis ar fi avut lesne posibilitatea să știe în ambele cazuri cu cine are de a face. Căci SRI are cel puțin tot atâtea mijloace ca Emilia Șercan de a afla, dacă vrea, adevărul despre un plagiator. Sau despre un ins care a dat o țeapă unei bănci americane, dar, deși țepar, a ajuns să conducă și Guvernul, și Senatul. (Iar el nu e la prima greșeală. Nici plagiatorul tocmai prins o rara avis. În fruntea parchetelor și printre înstelați e plin de ei).

În anii regimului comunist străinii își cumpărau în masă licențele și diplomele universitare. Aveau valută. Iar românii, dacă nu erau securiști sau nomenclaturiști, erau înfometați.

Elita culturală nu făcea excepție. Nici profesorii nu erau mult mai breji. În anii 90 și în prima decadă a mileniului numai cine nu voia nu-și lua doctorate. Achiziția de titluri, leii, valutele, profesorii și doctorii se ”democratizaseră”. Doctoratele deveniseră accesibile te miri cui.

Corupția la nivel înalt e o problemă majoră, însoțind parcursul țării în întreaga ei istorie modernă. Dar nu știu ca România democratică (din care nu face parte regimul Dragnea) să fi avut vreodată o conducere compusă din atâtea personalități cu un bilanț atât de pătat, de controversat, de jenant, care să umbrească prestigiul țării atât de catastrofal ca actuala ei treime.

Ce ar fi onorabil să se întâmple de acum încolo? Ce s-ar petrece într-o democrație autentică? Ar demisiona toți liderii în cauză. S-ar organiza alegeri legislative și prezidențiale.

Dar e pregătită oare țara de alegeri anticipate? N-ar ajunge la putere o (altă) combinație extremisto-cleptocrată? Și chiar dacă țara și partidele ei democratice ar fi pregătite, e oare cleptocrația dispusă să cedeze și să adopte o soluție onorabilă în interesul poporului român și al României? Să fim serioși. Vai, ce vremuri traversăm!